- fragment de roman -

Dacă e să fim sinceri, cel mai elegant e la 3. E deja o formalitate: „Mamă, vezi că-ţi lipseşte borderoul!“ sau „N-ai foaia de capăt, mămică... Vino cu ele, să ţi le adaug la dosărel, ca să fie bine… Dar nu veni cînd e cu publicul, că e balamuc.“ Şi, în spatele borderoului, cu o agrafă, prinzi atent şi celelalte hîrtiuţe. „V-am adus borderoul şi completările la dosar, dar aveţi grijă că mai sînt şi alte foi, să nu zboare; sînt prinse cu agrafă, n-am avut capsator... vedeţi că sînt mai multe, să nu zboare, mulţumesc“ şi, din uşă, cînd dai să ieşi, auzi un „Te pupă mama, vino pe marţi, că e gata!“. 

Apoi, din ce am văzut pînă acum, la 4 e mai mult cu parfumuri şi d-astea; nu m-am băgat nici eu la mai mult. 

La 1 e aglomerat şi nu prea ai cum să ajungi direct la dosar. Şi merge greu, sînt meticuloşi, se uită la tot, citesc din scoarţă în scoarţă şi e imposibil ca din toate catastifele şi din tot insectarul ăla de linii să nu-ţi fi scăpat ceva. Deci oricum eşti trimis de cîteva ori înapoi, şi asta în condiţiile în care se bagă şi joc de glezne. De aceea, cel mai bine lucrezi cu cel de jos, cu cel de vîrsta ta cu care ai fost eventual coleg de şcoală, dar – ups! – iată că viaţa v-a adus pe poziţii de colaborare profesională cu oareşce conotaţii ierarhice: tu la privat, el la stat. Sau: tu încercînd să obţii o minimă promisiune că vei primi actele în 30 zile (termenul maxim legal, nu roua florilor), în timp ce el îţi povesteşte relaxat, aşa, ca între foşti colegi, cum a mers la pescuit în weekend şi cum i-a tractat pe unii care rămăseseră împotmoliţi acolo, fraierii, într-o mlaştină, undeva, lîngă Malmö... Şi n-are decît să zică lumea că Foresterul ăsta arată ca un dric, dar îşi merită banii, frate. Banii? Da, banii. 

Şi la 2 e civilizat, şi uneori merge şi fără. Şi-au luat-o deja de cîteva ori, unii au fost demişi, alţii mutaţi pe la alte direcţii. A fost scandalul cu OAR şi turnul de vizavi de Şcoala Centrală, dar încă mai e un individ de care nu treci doar cu un „bună ziua“. Şi de-ar fi doar asta, ar fi chill, dar nu. El e responsabil pentru Armenească, Eminescu, Toamnei, Ardeleni etc. – în nici 10 ani, le-a futut complet. Îi plac culorile calde şi-ţi recomandă de la sine putere: „De ce nu faci nişte balcoane, aşa, un galben-piersică? Să fie ceva plăcut...“ – asta în timp ce matrapazlîcăreşte CUT-uri, etaje în plus, console abuzive, subzidiri ş.a. În fine, în fiecare an speri că se pensionează şi scapi, dar s-a pensionat şi i-au făcut contract de colaborare. Ceea ce-i reduce şi mai tare din răspunderi în faţa instanţei, în caz că vrei asta. Altfel, tăntiţe inofensive, care îşi fac treaba cinstit. Cel puţin în aparenţă. La 6 n-am fost şi am auzit doar atît: că e blocat. Totuşi, îmi închipui că n-are cum să fie ca la 5. Refuz să cred că poate fi altundeva mai rău ca la 5. 

La 5 e greu şi cu hîrtiuţe, şi fără. Ultima oară am dat 1500 pentru ceva mic, 180 metri pătraţi, şi în loc de 30 zile a fost patru luni. „Bine că ţi l-am scos şi acuma, şefu’...“ mi-a zis nenea, zîmbindu-mi părinteşte, înţelegător. „Vezi că şi alţii aşteaptă, şi de pomană: dacă şefu’ nu le semnează, n-are ce să facă, aşteaptă. Şi ei tot cu intervenţii aşteaptă, dar nu ca ale noastre, şefu’, nu ca ale noastre“ a mai zis, cu voce scăzută. 

Îl ştiam de la o colegă urbanistă, care mi-l recomandase ca fiind singura soluţie funcţională acolo. Am zis să încerc. L-am sunat de mai multe ori, îmi respingea apelul, dar pînă la urmă l-am prins: puţine lucruri am învăţat în anii ăştia, dar toate esenţiale. „Dacă te dă afară pe uşă, intri pe geam“ – Vasia (un coleg ucrainean norocos, talentat); şi aşa am făcut: am insistat, răbdător. Sau, cu alte cuvinte: „Ricordati la tecnica dei piccoli passi“ – Claudio (un cocalar din gaşca lui Alberto, care, după ani buni în care a frecat-o pe banii româncelor, a dat cîteva amenajări valabile la nişte cluburi din Constanţa, bineînţeles neavînd studii în domeniu), sau „Degeaba, dacă n-a clipit Mahomed“ – dl Radu Corneliu. 

Şi de la acest nene, pe nume Dulcă Ion, aveam să învăţ tot ceva esenţial: „Vezi? Păi de-aia n-are ursu’ coadă!“. Ceva superb şi abstract; un text pe care mi-l livra fără excepţie de fiecare dată în situaţii-cheie, cînd eram cu adevărat disperat; întîi de toate, pentru că îmi răspundea foarte greu la telefon; apoi, pentru că auzeam în paralel, de la unii şi alţii, tot felul de poveşti, cum că n-ai nici o şansă la 5, că sînt oameni care stau aşa cu ochii în soare de mai bine de un an, şi Ăla chiar nu le semnează, ci eventual pune intermediari să semneze pentru el şi asta doar dacă îl interesează în mod direct dpdv profit. Sau, cînd semnează, de fapt nu semnează olograf; are o ştampilă cu semnătura. Adică – îmi închipuiam – e ceva mai presus de simplul fapt că chiuleşte şi e semianalfabet; omul pare să aibă mai degrabă un fel de relaţie intimă, ocultă, cu ideea că nu trebuie niciodată, sub nici o împrejurare, să-ţi pui semnătura pe vreun act, evitînd astfel orice responsabilitate legală. Îmi plăcea mult ideea asta şi, într-un mod straniu şi masochist, îmi doream ca Mahomed de la 5 să nu clipească şi să nu-mi semneze nici mie prea curînd, sau deloc. 

Cu Dulcă mă întîlnisem prima oară în preajma sărbătorilor de iarnă, într-un magazin de haine no name. Purta un cojocel pe talie, pantaloni de costum şi ciocate. În jurul lui, nişte fetişcane de 19-20 ani: „Da, tăticule, rezolvăm şi pentru tine. De ce n-ai spus că vrei? că te trimiteam acolo, ăla căuta vînzătoare! Nu ţi-a zis soră-ta, n-am vorbit eu cu ea? Pff... păi, dacă ştiam de la început, nu te ţineam ca să te chinui aici, dar lasă că rezolvăm, rezolvăm...“ şi tot aşa, discuţii interminabile, întrerupte de clientele care cereau haine la probă, de băieţii cu marfa ori de telefoanele lui. Oameni care îl rugau să le scoată şi lor amplasamentul pentru o reclamă luminoasă, o patiserie, un sanepid. O autorizaţie provizorie de închiriere a trotuarului, să vîndă şi ei brazi de Crăciun. Şi eu, politicos, într-un colţ, cu ochii pe el. Mi-a făcut un semn şi a ieşit din magazin grăbit – eu, după el. „Vino cu mine… Sau nu, mai bine aşteaptă aici, că uite maşina lui şefu’, să nu mă mai vadă ăştia cu oameni.“ Bodogănea din mers, în timp ce eu, din spatele lui, inocent şi mai mult să mă aflu în treabă, pentru că ştiam bine ce va urma, l-am întrebat: „Dar de ce, domnu’ Dulcă? că e program cu publicul azi, care e problema?“ – şi s-a oprit, m-am oprit şi eu; s-a întors apoi către mine, încetişor, m-a privit. Avea ochi calzi, lăcrămoşi: „Bine bre, matale chiar nu ştii de ce n-are ursu’ coadă?“ mi-a mai zis, şi atunci am tăcut aşa, amîndoi, cîteva secunde. 

După care a salutat gardianul de la intrare şi cu paşi iuţi, elastici, a dispărut înăuntru.

M. Duţescu este arhitect şi scriitor (www.dutescu.ro). Predă la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti. În urma cîştigării concursului de debut al Editurii Cartea Românească, publică în 2010 volumul de poeme intitulat …şi toată bucuria acelor ani trişti.