Bani pentru note

Cătălin AVRAMESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 118 din 27 Apr 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Autorităţile ar trebui să dea bani prichindeilor care iau note bune la teste, dacă doresc să facă un bine învăţămîntului superior din această ţară. Raţionamentul e simplu. Nivelul universităţilor depinde de nivelul absolvenţilor de liceu. Or, şcolarii nu sînt motivaţi eficient să înveţe bine. O motivaţie eficientă ar putea fi - în anumite condiţii, cel puţin - aceea financiară. Orice act raţional are la bază o motivaţie raţională. De ce bem acest pahar cu apă? Pentru că ne este sete. De ce mîncăm această plăcintă? Pentru că ne este foame. Dar de ce mergem la şcoală şi facem efortul să învăţăm bine? Nu ştiu cum sînt alţii, dar eu am mers la şcoală doar pentru că eram silit să o fac. Ore lungi, plictisitoare, în compania unor bieţi copii care nu se gîndeau, nici ei, decît la momentul în care "scapă" din clasă. Materii absurde, predate de femei prost plătite, din manuale care par scrise de retardaţi. Practic tot ce am învăţat, inclusiv scrisul şi cititul, eu am învăţat în afara şcolii. Majoritatea celor care trec prin şcoală îşi amintesc, ca şi mine, de o instituţie murdară şi cazonă, un fel de loc unde erau abandonaţi pînă ce se întorceau părinţii, care lucrau în uzinele cenuşii ale socialismului. Cine ar învăţa bine într-o asemenea instituţie? De ce să luăm note mari, unele care să reflecte într-adevăr o cunoaştere temeinică a subiectului? Realitatea e că şcoala aceasta, în ea însăşi, nu oferă nici un motiv raţional pentru a o face. Adesea, este doar presiunea familiei aceea care îi mai împinge de la spate pe elevi. Sigur, mi se va spune că trebuie să învăţăm pentru a ajunge undeva în viaţă. Mă îndoiesc însă că asemenea idealuri înalte sînt cu adevărat înţelese de copii. Nemaivorbind că, în societatea de astăzi, aceiaşi copii şi tineri văd în fiecare zi cum munca perseverentă şi meritul personal sînt mai curînd impedimente decît virtuţi. Este necesar, aşadar, un stimulent simplu şi eficace pe termen scurt, care să poată fi înţeles de copii şi, eventual, de familiile acestora. Iată de ce propun ca aceia care iau calificative bune la teste naţionale standardizate să primească bani din fonduri publice. În practică, sistemul ar funcţiona astfel. Ministerul Educaţiei ar identifica materii în legătură cu care există un interes public evident. După aceea, ar aproba o serie de teste standardizate. Elevii care ar obţine peste un anumit punctaj, ar primi bani de la autorităţi. Acest sistem s-ar putea introduce mai întîi pentru acele materii cum ar fi limbile străine, pentru care există o expertiză în domeniul privat, şi care se pretează la aplicarea testelor standard. De asemenea, s-ar putea aplica şi materiilor a căror predare este într-un evident declin, cum este cazul chimiei sau matematicii. Mi se va reproşa că acesta este un comercialism cras şi că educaţia are nevoie de alte stimulente? Care ar fi însă acelea? O bătaie pe umăr şi o napolitană din acelea noi, cu cremă de căpşuni fluorescente? Comercialism cras ar fi să lăsăm lucrurile aşa cum sînt. Trăim într-o ţară unde a ajuns normal ca un manelist analfabet să se scalde în bani, în vreme ce munca cu cartea a ajuns o activitate subversivă şi, adesea, gratuită. E timpul să semnalizăm o răsturnare a valorilor. Cartea trebuie să redevină profitabilă. La originile sale, şcoala nu era pentru oricine. Ea era, de regulă, pentru cei foarte puţini. De aceea, ea nu avea nevoie de stimulente financiare. Ce stimulent financiar era necesar pentru a-l stimula pe un nobil prinţ să fie atent la tutorele său? Cazul cel mai frecvent, probabil, era acela al educaţiei religioase. Nici aceasta nu accepta, de obicei, plata rezultatelor. Dar raţiunile erau foarte simple, iar acestea ţineau de doctrina creştină, pentru care banul a fost întotdeauna ceva suspect. Oricum, cei care intrau în acest sistem, cel puţin de la un anumit prag încolo, erau motivaţi spiritual. Ceea ce era în joc, mîntuirea sufletului şi harul, nu avea preţ în bani. În epoca modernă a fost instituit principiul educaţiei generalizate. Scopurile pedagogilor reformatori au fost, nu mă îndoiesc, nobile. Ei au dorit educarea publicului, un proces care ar fi dus la progresul naţiunii. Nu cred însă că ei şi-au pus serios problema dacă publicul vrea să fie educat. De pildă, dacă un copil de nouă ani înţelege ce misiune istorică este aceea de a perpetua limba strămoşilor. Tot ce au putut propune, la acest nivel, a fost disciplina strictă, constrîngătoare. Astfel, au creat un sistem care, din punctul de vedere al teoriei economice, este absurd. Ce stimulente raţionale are un copil sau un tînăr să depună un efort, să exceleze la ceva care nu pare să îi fie imediat folositor? Ceea ce ne cere sistemul actual este, în esenţă, să prestăm o muncă gratuită, în beneficiul statului sau al comunităţii. Şi ne mai mirăm că majoritatea elevilor nu par dispuşi să facă acest lucru. Poate că şcoala avea un prestigiu şi o influenţă ale sale acum cîteva decenii. Dar acum situaţia este foarte diferită. Multe dintre şcolile care au produs elitele culturale ale trecutului aveau internat, ceea ce înseamnă că absolvenţii lor erau formaţi aproape exclusiv în acele instituţii. Acum, bruma de educaţie pe care o primeşte un copil se evaporă cînd ajunge pe stradă sau cînd deschide televizorul. Iată de ce sistemul stimulentelor şcolare trebuie să fie reformat din temelii. Iar pentru aceasta, trebuie să abandonăm actualul regim socialist, care îi tratează pe copii ca pe un fel de furnizori de muncă patriotică. Dacă vrem ceva de la ei, trebuie să înţelegem că trebuie să le şi răsplătim efortul individual. Totuşi, cu bani? - vor întreba unii. Nu e o formă de lăcomie, prematur instilată unor tineri? Poate. Mult mai rău, însă, pentru că este mai ineficient, e să creştem alocaţiile bugetare pentru educaţie în formula actuală, care presupune finanţarea unei vaste birocraţii, preocupată mai degrabă să îşi asigure birouri cu aer condiţionat şi diurne la "congrese". Aceea nu e lăcomie? E timpul ca banii să ajungă la cei care îi merită. Nu la cei care au demonstrat doar că sînt interesaţi să profite de pe urma muncii unor copii. Cătălin Avramescu este lector universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.