Am locuit timp de trei ani în Indonezia, în Jakarta mai precis. A fost o experienţă interesantă în cariera profesională, dar mai interesant a fost ce am învăţat în viaţa personală. Nu o să vă povestesc acum de şocul cultural şi cum se vindecă el, tema este despre cutremure, deci nici o şansă să aduc vorba despre mîncarea exotică, despre batik şi minunatele ţesături indoneziene sau despre arta tribală şi cum se împacă ea cu arta modernă. La două săptămîni după ce ne-am instalat în Jakarta, a venit primul cutremur. 7,9 pe scara Richter... era miezul nopţii şi noi eram în camera de hotel la etajul 18. A fost foarte diferit de cutremurele prin care am trecut la Bucureşti. În partea aia de lume, pămîntul nu se zdruncină, ai senzaţia că se balansează lent şi durează o veşnicie. Fireşte că ne-am speriat şi am fugit în holul hotelului, la parter. Aici am avut surpriza să constatăm că doar noi şi turiştii japonezi am decis că a meritat să ne deranjăm în plină noapte, indonezienii au stat în camerele lor... În fond, era doar un cutremur de 7,9... Personalul hotelului ne-a întîmpinat cu un zîmbet amabil şi ne-a sfătuit să mergem să ne culcăm. Degeaba am încercat noi să explicăm că sîntem îngrijoraţi, că pot urma replici, că e mai sigur să rămînem la parter... Angajaţii hotelului zîmbeau somnoroşi şi ziceau că e mai bine să mergem la culcare.

Un angajat din echipa tehnică a adus o scară şi a început să schimbe becurile care nu mai funcţionau. Era ireal să vezi cu cît calm îşi vedeau de ale lor, la un sfert de oră după un cutremur aşa de puternic!!! Am mai stat un pic în hol, replică la cutremur nu prea dădea semne să apară, aşa că ne-am resemnat şi am urmat sfatul localnicilor. Peste două luni a urmat o săptămînă oarecum mai specială... De miercuri şi pînă sîmbătă au fost 100 de cutremure în Indonezia. Din fericire, nu am simţit nici unul!!! Epicentrele au fost mai aproape de alte insule; a noastră, Java, a „beneficiat“ doar de unde „second-hand“. A început miercuri la 6 seara cu unul de 8,4 Richter. Pe la 5 mi-a venit să plec din birou şi i-am luat după mine pe toţi angajaţii mei. Şi bine am făcut, pentru că la 6 biroul s-a balansat destul de serios şi au evacuat clădirea. Acasă nu am simţit absolut nimic. Am aflat, ca tot omul, de la BBC. Nu înţeleg de ce, pentru că biroul era foarte aproape de casa noastră, dar nu are importanţă şi nici nu mă plîng! A fost atît de puternic, încît a generat un mic tsunami în piscina hotelului. A fost prima dată cînd am auzit că apa poate să se reverse din piscină din cauza unui cutremur. Încă o dată s-a dovedit că lucrurile sînt mult mai bine organizate pe la noi... Treci printr-un cutremur de peste 7 Richter din Vrancea, ştii că poţi să stai liniştit 40 de ani. În Indonezia – nu!!! De miercuri şi pînă vineri au ţinut-o tot într-un cutremur, majoritatea peste 7. Se zice că numai joi au fost 43... În mod ciudat, toate cutremurele astea au produs doar 11 victime şi destul de puţine pagube materiale. Timp de doi ani, a urmat o perioadă de linişte, dar în ultimele luni ale şederii noastre în Jakarta s-au pus iar cu cutremurele pe noi.

Primul a fost de aproape 8 grade... eram la birou, la etajul 10, şi soţul meu era acasă – apartamentul nostru era la etajul 28. Cînd a început clădirea să se balanseze, primul instinct a fost să îl sun, m-am gîndit că dacă ştim unul de altul sîntem cumva mai în siguranţă. Apoi îmi amintesc ca prin vis că a intrat un coleg în biroul meu şi mi-a strigat să stau sub masă. Nu ştiu exact cît a durat, dar mie mi s-a părut că ne-am balansat ore întregi. Stăteam ghemuită sub masă, vedeam pe geam cum se balansează clădirile din vecinătate şi îl auzeam pe soţul meu cum îmi spunea că în apartamentul nostru cad piesele de mobilier, că nu poate să stea în picioare şi că aude zgomote groaznice în clădire. Cînd s-a oprit, am ignorat toate regulile de siguranţă şi am fugit pe scări. Ştiam că am scăpat amîndoi, dar voiam să ajung cît mai repede să îl văd şi să mă asigur că sîntem amîndoi bine. Ne-am întîlnit în stradă, am alergat unul spre altul, ca în filmele indiene. Abia mai tîrziu ne-am dat seama de partea amuzantă a întîmplării. Holul clădirii noastre era plin de oameni care nu aveau curaj să urce spre apartamentele lor. Am observat că toţi localnicii aveau cu ei nişte perne uriaşe. Ingenioasă idee, cînd fugi pe scări, după cutremur, perna aia mare te fereşte de bucăţile de tencuială care pot să mai cadă de pe pereţi. Am admirat foarte tare curajul şi demnitatea cu care se comportau. Nu i-am văzut ţipînd sau intrînd în panică. În seara respectivă nu am avut curaj să dormim acasă, ne-au găzduit nişte prieteni care locuiau într-o casă. Nu am fost singurii, alţi vecini au dormit pe păturile de plajă de lîngă piscină. Încet-încet, ne-am întors la viaţa obişnuită. Am pus mobila la loc, am aruncat cioburile. Ascensorul din partea noastră de clădire nu a funcţionat cîteva săptămîni, din cauza balansului s-a curbat cadrul metalic care îl proteja. A urmat o serie de cutremure mai mici, adică în jur de 6-7. Nu ai cum să te obişnuieşti cu asta. Pînă în ultima zi, în Jakarta am trăit cu sentimentul că începe un nou cutremur... De fapt, am scăpat de senzaţia asta abia la patru luni după ce ne-am întors în Europa. 

Monica Ciupagea este medic şi lucrează pentru Organizatia Naţiunilor Unite.