1. (Mai) există jazz românesc?
2. De ce nu are jazz-ul un impact mai mare la noi?
3. Cît de profitabil financiar este un festival de jazz?
 
Bogdan Enache
directorul Festivalului Bucharest Masters of Jazz (www.mastersofjazz.ro)
 
1. Poate că nu are amploarea din State – nici nu are cum, întrucît jazz-ul e legat de cultura neagră –, dar avem şi noi jazz, există muzicieni români notabili.
 
2. Jazz-ul e un gen muzical de nişă, iar la momentul acesta de criză nimeni nu mai ştie ce are şi ce nu are impact, totul e în stand-by. Dar interesul pentru jazz a evoluat destul de mult şi la noi. Comparativ cu anii din urmă, acum există multe festivaluri de jazz: la Sibiu (două), Timişoara, Gărîna, Iaşi, Bucureşti. Iar un festival ca acela de la Gărîna are un public de cîteva mii de oameni. Din păcate, publicul nu găseşte prea mult jazz în afara acestor festivaluri. Există cîteva cluburi de jazz chiar şi în ţară, dar concertele sînt sporadice, poate şi din cauze economice. Dacă jazz-ul se mai difuzează, şi la Radio România, şi la TVR Cultural, industria muzicală a căzut. CD-uri de jazz nu găseşti uşor, casele de discuri nu pot aduce o selecţie foarte mare; există însă magazine care vînd pe bază de comandă, iar acum văd că Humanitas Multimedia s-a lansat şi în zona CD-urilor de jazz.
 
3. Ca orice festival, nici unul de jazz nu poate fi profitabil financiar, cel puţin în momentul de faţă, fără sponsori şi nesusţinut de mass media. Jazz-ul nu e un eveniment de masă şi e foarte greu să ai presa de partea ta. Singura soluţie de promovare este reclama plătită pentru că parteneriatele de presă sînt puţine. Chiar şi cînd e vorba de jazz, românii vin însă doar la ceea ce ştiu, la „hit“-uri, vin la Diana Krall, nu la Dianne Reeves, vin la Jan Garbarek, şi mai puţin la Richard Bona sau la Monty Alexander. Un festival de jazz însă poate deveni profitabil pe termen lung, dar pentru asta trebuie să aibă o ţinută şi trebuie organizat la un nivel ridicat. Totul porneşte de la pasiune.
 
Marius GIURA
directorul Festivalului Internaţional de Jazz de la Gărîna (www.garana-jazz.ro)
 
1. În România a existat o mişcare jazzistică importantă în perioada interbelică şi postbelică, ce s-a diluat începînd cu anii ’70, din cauze naturale, dar mai ales prin emigrarea multor artişti. Au rămas o mînă de mari artişti foarte în vîrstă, solicitaţi foarte rar, un grup destul de restrîns, şi el, de artişti aflaţi la deplina maturitate (Mircea Tiberian, Liviu Butoi, Teodora Enache, Pedro Negrescu, Johnny Bota, Tony Kuhn, Cristian Soleanu şi încă cîţiva), care cîntă la fel de puţin, şi un discret segment de artişti tineri, prea puţini pentru a putea spune că există o perspectivă. Dintre puştanii de valoare cîţiva au plecat deja, iar alţii se încălzesc pentru acelaşi lucru. Deci, din punctul meu de vedere, jazz-ul românesc există, dar este tot atît de prezent cît este promovat şi de televiziuni.
 
2. Niciunde în lume jazz-ul nu are impactul pe care îl au celelalte genuri muzicale. Cînd mari vedete ale jazz-ului mondial strîng mii de spectatori la Sala Palatului, la Gărîna, la Sibiu, se creează falsa impresie că există impact şi la noi. Raportîndu-ne la unguri, cehi, polonezi, chiar la spaţiul ex-iugoslav, putem spune că sîntem mult în urmă. Cauzele sînt puţine şi foarte clare: jazz-ul nu e promovat deloc. Episodica emisiune de la TVR e difuzată cu intermitenţă în miez de noapte, înregistrările de la festivaluri sînt difuzate tot la ore foarte mici şi în reprize foarte scurte. Oricît de mare e artistul, nu se filmează nici un concert integral. În ce priveşte activitatea în cluburi, concertele de jazz sînt tot mai rare, sînt prost plătite, fapt ce duce la demotivarea artiştilor. Muzicienii din provincie nu mai vin în Bucureşti din cauza costurilor ridicate de transport pe care patronii de cluburi nu le plătesc. În oraşele din ţară, e la fel de dificil pentru cluburi să aducă artişti din Bucureşti şi din străinătate. Toate acestea, perpetuate an de an, plus lipsa unei legislaţii adecvate în ce priveşte sponsorizarea culturii, lipsa de interes a celor care au forţa să susţină asemenea evenimente. Atitudinea pe care o au de cele mai multe ori instituţiile locale şi centrale pentru evenimentele de jazz nu stimulează în nici un fel creşterea apetitului pentru acest gen muzical în România. E inadmisibil ca ministerul de resort, AFCN, consiliile locale şi judeţene să manifeste un asemenea dezinteres faţă de jazz, doar pentru că nu prea înţeleg ce e şi cu geazu ăsta. Toate acestea duc la dispariţia evenimentelor, la diluarea lor valorică şi, în timp, la impactul tot mai redus pe care jazz-ul românesc îl are. Pentru cine vrea soluţii, aş da un exemplu de cum e susţinut jazz-ul în Ungaria: toate cele 68 de festivaluri sînt sprijinite de Ministerul Culturii, toate apariţiile discografice, pe care apare cel puţin un muzician ungur, sînt sponsorizate de acelaşi minister. Doar anul trecut au fost editate vreo 140 de titluri.
 
3. În România, cu excepţia festivalului organizat la Sala Palatului, toate celelalte nu aduc nici un profit. Cînd sînt nume mari la Sala Palatului, mărimea sălii, preţul biletelor fac ca un asemenea eveniment să aducă profit chiar şi fără aport de sponsorizări. La celelalte festivaluri nu poţi vinde bilete la acelaşi preţ ca în Bucureşti, sponsorizările sînt ca pentru... jazz. Nu cred că vreun promotor din provincie rămîne cu vreun profit din aceste festivaluri. Muncim toţi un an de zile pentru un eveniment ca să fim măcar pe 0 sau puţin peste. Dacă nu ar exista pasiunea pentru muzica asta şi dacă nu am avea o anume dorinţă de normalitate, probabil că aceste festivaluri nu ar exista. Profitul pe care îl aduce un festival de jazz în România? Gîndiţi-vă că Mihaela Rădulescu se vinde mai bine decît Herta Müller.
 
Florian Lungu
critic muzical şi realizator de emisiuni radio şi TV
 
1. În afară de Bucharest Masters of Jazz, celelalte festivaluri româneşti de jazz au line-up-uri deopotrivă româneşti şi străine: festivalul de la Gărîna, cel de la Iaşi organizat de Alex Vasiliu, cel de la Braşov, organizat de Jenny Brăescu, sau cel de la Satu Mare, organizat de Gigi Molnar. Acest aspect este semnificativ, la fel cum important de remarcat mai este şi faptul că încep să existe formaţii mixte de muzicieni români şi străini. A fost o perioadă de hiatus între generaţii, dar în ultima vreme există secţii de jazz la conservatoarele de la Bucureşti, Timişoara, Iaşi şi, se pare, la Cluj, aşa că încet-încet vor începe să „rodească“ oameni bine pregătiţi. În ultima vreme, jazz-ul a fost destul de bine promovat prin Institutul Cultural Romån. La Viena, de pildă, Emilian Tantana organizează Hot Romania, un festival de jazz de o săptămînă unde sînt invitaţi numai muzicieni români. La fel şi ICR Lisabona, unde Virgil Mihaiu, marele nostru estet al jazz-ului, aduce mulţi muzicieni români.
 
2. Instituţiile (Ministerul Culturii, Uniunea Muzicologilor, Conservatorul) susţin în continuare genurile „grele“: muzica clasică, opera, opereta, în timp ce genurile „uşoare“, cum ar fi muzica pop, sînt comerciale, deci se susţin singure. Jazz-ul este la mijloc. Oferta e mai mare decît cererea, iar promovarea costă bani. În plus, jazz-ul, ca şi cartea, trebuie să suporte concurenţa televiziunii şi comoditatea oamenilor. Muzicienii însă mai cîntă la cele două-trei cluburi din Bucureşti – Art Jazz Club, Green Hours sau Lăptăria lui Enache unde s-au reluat de curînd serile cu Johnny Răducanu – şi la cele cîteva din ţară. Dar în România nu se poate trăi din jazz.
 
Paul NANCĂ
Fundaţia Phoenix (www.phoenix.ro)
 
1. În trecut, da, a existat jazz românesc. În prezent, nu prea! Şi, vorba poetului, „nici viitorul nu mai e cum a fost!“.
 
2. Păi... are impact, din punctul de vedere al ascultătorului / spectatorului. Nu prea are impact din punct de vedere al difuzorului / producătorului. Este, să zicem, un gen de nişă, dar la noi nişele sînt un fel de găuri negre, de care unii se sperie! Păstrînd proporţiile, jazz-ul ocupă, în România, o felie la fel de importantă (procentual vorbind) ca şi în cele mai multe dintre ţările Europei. Dar, repet, păstrînd proporţiile.
 
3. Vorbim de profitul financiar, presupun. La fel de profitabil (sau nu!) ca şi unul de rock sau de pop. Depinde de line-up, de organizare, de multe altele... Dacă ai susţinerea Ministerului Culturii şi a Primăriei, cum se întîmpla la noi, sigur e profitabil. Nume legendare ale jazz-ului universal costă cît... Inna sau Morandi, oricît ar părea de jenant. Dar se poate şi mai rău!
 
Mircea STREIT
directorul Festivalului Jazz And More de la Sibiu
(www.jazzandmore.ro)
 
1. La această întrebare, varianta scurtă de răspuns, la care orice român ar răspunde repede, ar fi: da, bineînţeles că avem! Totuşi, a vorbi despre jazz în ţara Mioriţei este un pic mai complicat. Aici, pe lîngă Mioriţa, mai avem şi Minune şi Salam şi Andrele şi Blonde şi „pupeze din tei“; iar jazz-ul nu are nimic în comun cu toate acestea. Pe de altă parte, muzica cultă este reprezentată de o elită (compozitori şi interpreţi) de formaţie clasică şi înţepenită în conservatorism, căreia îi corespunde un public pe măsură. Iar jazz-ul (ăla care este) se află undeva la mijloc, încercînd să supravieţuiască.
1.
Legătura jazz-ului (ca gen muzical apărut la începutul secolului XX în America de Nord, creat de afro-americani, ca un amalgam de elemente, creionînd atît muzică european-americană, cît şi muzică tribală africană) cu tradiţia românească este nesemnificativă. În Europa, jazz-ul s-a răspîndit de abia după Primul Război Mondial, iar în România a ajuns cam tot prin vremea aceea, în perioada interbelică putîndu-se dansa pe swing în cîteva localuri bucureştene unde cîteva orchestre „imitau“ muzica la modă de atunci. După ’45, eclipsa culturală care a cuprins Europa de Est a atins şi România. Jazz-ul a fost interzis împreună cu tot ce venea din „America imperialistă“. De abia prin anii ’60 cineva a venit cu o găselniţă. A început să se inducă ideea că jazz-ul este muzica de „eliberare“ a negrilor, care sînt exploataţi pe plantaţiile americanilor albi. Jazz-ul a devenit astfel luptă de clasă şi, încadrîndu-se perfect esteticii marxiste a epocii, a putut fi promovat. La începutul anilor ’70 a apărut Festivalul de Jazz, la Ploieşti, iar apoi la Sibiu, oraş care a şi primit titulatura de Capitala Jazz-ului Românesc. Festivalul de la Sibiu a reprezentat practic piatra de temelie a jazz-ului românesc. Sibiul a devenit pentru mulţi ani locul geometric al jazz-ului din România. A fost şi perioada în care au venit cele mai multe formaţii de jazz străine. Formaţiile şi muzicienii de jazz români, care la început doar îi imitau pe americani, au început să compună şi să creeze special pentru festival. Au rămas din acea perioadă frumoase compoziţii semnate de Richard Oschanitzky sau Johnny Răducanu. În paralel cu formarea muzicienilor români de jazz, a început să se formeze şi un public de jazz. Festivalul a devenit practic un fenomen: în fiecare an, în zilele festivalului, Sibiul era vizitat de o lume aparte, care umplea sălile de concert, dar şi localurile, străzile şi chiar parcurile (cu corturile lor). Festivalul era, pe lîngă un refugiu într-o oază de cultură, şi un fenomen social-politic. Publicul şi muzicienii realizînd împreună, prin cultură, o rezistenţă la regimul comunist.
 
După ’90 starea jazz-ului românesc s-a schimbat radical. Au apărut mai multe festivaluri, care s-au specializat pe anumite stiluri jazzistice şi genuri muzicale (de la jazzrock şi latinjazz, la avantjazz şi freejazz). Muzicienii români au putut să iasă din ţară şi să participe la festivaluri internaţionale. Au apărut cursuri universitare şi chiar facultăţi de muzică cu profil de jazz. S-au deschis noi orizonturi de cîştig şi pentru muzicieni, ca pentru toată lumea de altfel, şi din păcate mulţi muzicieni de jazz s-au îndreptat spre alte domenii muzicale, mai bine plătite, astfel jazz-ul creativ a avut, din această cauză, mult de suferit. Evident că şi publicul s-a schimbat. A scăzut masiv numărul de spectatori, mulţi îndreptîndu-se către domenii muzicale mai facile sau lăsîndu-se pur şi simplu agresaţi de producţiile muzicale submediocre de pe toate posturile de radio şi TV. Pe de altă parte, publicul, care a rămas fidel genului, s-a specializat, este mult mai selectiv. De multe ori este mai avizat decît muzicienii de pe scenă.
Şi aici trebuie să-mi exprim neliniştea faţă de nivelul muzicienilor români de azi. Cu mici excepţii aceştia (chiar şi cei tineri) sînt total neinformaţi. Majoritatea copiază sau imită încă muzica jazz-rock a anilor ’80, chiar atunci cînd îşi cîntă propriile compoziţii. Cu mici excepţii (cluburi specializate, festivaluri megalomanice de jazz comercial etc.), jazz-rock nu se mai cîntă aproape nicăieri în lume. La nici un festival de muzică creativă nu se mai cîntă jazz-rock (decît dacă nu e cumva la modul parodic). Cu toate astea, la posturile româneşti (chiar la posturile aşa-zis culturale şi asta în cazul fericit că transmit jazz) nu se poate asculta decît jazz rock sau jazz clasic. Vinovaţi? Realizatorii emisiunilor radio/TV şi politicile lor editoriale. Şi nu în ultimul rînd, presa scrisă are şi ea partea ei de vină. După ce că nu există o revistă de specialitate, revistele culturale nu au o rubrică de jazz. Sau atunci cînd au, articolele sînt total neinteresante, scrise de persoane care nu au nimic comun cu jazz-ul. Îmi aduc aminte de o frază, citită cu cîtva timp în urmă, pe care o citez din memorie: „Saxofonistul X este cel mai mare saxofonist de jazz din România, pentru că nu cunosc pe altul...“ Cu alte cuvinte, nu avem o critică de specialitate competentă. Am mai citit undeva: „Festivalul X a fost premiat de Asociaţia criticilor de jazz din România cu premiul...“ Surprins că n-am auzit pînă acum de aşa ceva, cu toate că mă ocup de jazz de mulţi ani, am căutat asociaţia respectivă la Registrul Naţional al Asociaţiilor şi surpriză: nici măcar nu există, sau cel puţin nu în România.
Ca organizator de festival şi curator am mari probleme în a găsi muzicieni creativi români care să cînte pe scena festivalului. Ideea noastră a fost de la început să promovăm jazz-ul românesc şi muzicienii români, dar care, bineînţeles, să corespundă şi formatului festivalului (avantjazz, freejazz, improvised music etc.). De aceea, am colindat pe la cîteva festivaluri româneşti în căutare de muzicieni (în primul rînd) tineri. Mi-a fost dat să văd şi să aud muzicieni tineri, plini de entuziasm, dar care cîntă o muzică anostă, plicticoasă şi total neinspirată. Nu înţeleg ce modele au aceşti tineri, de unde se inspiră, cine îi ghidează în munca lor, cine le sînt profesorii? Oricum, invitaţiile pe care le-am lansat de nenumărate ori acestor tineri muzicieni, de a veni să-i asculte pe cei care cîntă în cadrul festivalului JAM, au rămas aproape totdeauna neonorate. Aroganţă sau fudulism? Din nefericire, primesc mult prea puţine aplicaţii de la muzicieni români. Mă întreb mereu (retoric, bineînţeles) unde sînt sutele de absolvenţi de facultăţi de muzică din toată ţara, sau de la facultatea de jazz? Deci nivelul calitativ al muzicienilor este foarte scăzut. Trăim într-un cerc vicios, într-o societate în criză (socială, financiară, politică, juridică, economică, culturală). Dar multe tare ale societăţii româneşti de azi îşi au rădăcinile în criza din sistemul educaţional. Sistemul produce economişti slab pregătiţi, medici şi jurişti şi profesori la fel de slab pregătiţi; deci, nu putem avea pretenţia ca acest sistem să producă muzicieni geniali. Asta e!
Pe de altă parte, avem vreo doi-trei muzicieni care nu sînt cu nimic mai prejos decît cei mai celebri muzicieni de pe scena jazz-ului internaţional, care pot cînta şi improviza cu uşurinţă alături de ei. Dar cu o floare nu se face primăvară... În concluzie, există jazz românesc, dar nivelul său este perfectibil.
 
2. Dacă este să împărţim muzica după nivelul de percepţie şi înţelegere al publicului, aceasta s-ar putea împărţi în muzică uşoară (sau divertisment) şi muzică grea (sau cultă). La începutul secolului trecut, jazz-ul era o muzică la modă, era muzica de dans, deci uşoară sau populară. Astăzi jazz-ul este mai degrabă asimilat cu muzica cultă, iar formele sale postmoderne se adresează unui public avizat. În America, unde s-a născut jazz-ul, dar chiar şi în Europa de Vest, jazz-ul a parcurs toate etapele sale istorice şi a fost asimilat de public cu toate etapele sale de dezvoltare. Populaţia s-a născut, a crescut şi a trăit alături de/şi cu jazz. Jazz-ul face parte din cultura lor generală, din viaţa lor. La noi jazz-ul a apărut tîrziu, într-o etapă a dezvoltării sale cînd această muzică nu mai era de mult muzică de masă, avea nevoie de o iniţiere.
2.
Genul a prins totuşi, dar la un anumit public care avea o oarecare cultură muzicală, sau a trecut prin alte genuri muzicale, cum ar fi rock progresiv sau muzică cultă (clasică şi contemporană), muzică electronică etc. Jazz-ul a înregistrat o oarecare creştere a interesului publicului în anii ’70, după care a avut loc o scădere, prin anii ’90. Publicul de jazz de azi se împarte în două categorii: pe de o parte, cei interesaţi de fenomenul evoluţiei jazz-ului, care este un public avizat, foarte informat, cu deschidere pentru toate genurile muzicale contemporane, iar pe de altă parte nostalgicii care s-au blocat în proiect în diferite etape de evoluţie a jazz-ului (dixieland, swing, bebop, jazzrock, ECM music). Din păcate, a doua categorie este net superioară numeric. Prima categorie – „informaţii“: se documentează, caută informaţii, CD-uri, DVD-uri, mai nou MP3-uri etc., merg la festivaluri care prezintă jazz creativ din ţară şi chiar din străinătate. Aceştia sînt cei pasionaţi, adevăraţii fani.
A doua categorie – „nostalgicii“: sînt cei cărora li se adresează 99% din emisiunile de radio şi TV, care de bine de rău mai dau ceva jazz, adică cele aşa-zis culturale (pentru că celelalte difuzează oricum doar producţii muzicale pentru spălat creierele). Aceste emisiuni sînt realizate de DJ la fel de neinformaţi ca şi emisiunile pe care le fac, emisiuni care nu sînt altceva decît nişte banale tonomate. Tot „nostalgicilor“ li se adresează şi majoritatea festivalurilor de jazz de la noi, care prezintă o muzică „frumoasă“ (şi umple, de exemplu, săli ca aceea a Palatului).
Acum, trebuie spus că interesul scăzut pe care îl are jazz-ul la noi are drept cauză cîţiva factori: lipsa unei informări competente a publicului (mass media) şi, în primul rînd, a lacunelor din educaţia publicului din cauza unui sistem educaţional defectuos, mai cu seamă cel preuniversitar. Cred că rolul emisiunilor radio/TV, cel puţin a celor aşa-zis culturale, este, alături de festivaluri şi concerte, de a suplini lacunele din educaţia publicului, de a oferi selecţii de artă creativă, şi nu divertisment.
Un alt factor care face ca jazz-ul creativ să fie ţinut într-un con de umbră este interesul scăzut al Ministerului Culturii pentru acest gen, în general pentru artă creativă non-comercială. În schimb, ministerul finanţează în 2009 Festivalul „George Enescu“ cu inimaginabila sumă de peste 7 milioane de euro. Incredibil! Cu aceşti bani s-ar fi putut face, de exemplu, festivalul JAM vreo 100 de ani avîndu-i ca invitaţi pe cei mai creativi muzicieni de jazz de pe glob. Dar, pe de altă parte, pe cine mai interesează azi creativitatea în România?
 
3. Pentru mine „profitabil“ şi „festival de jazz“ sînt două noţiuni care nu se potrivesc. Sau, cel puţin, nu cum văd eu lucrurile. Se ştie că o muzică este cu atît mai vandabilă, deci profitabilă, cu cît este mai comercială. Uitîndu-ne acum la profitul lui Bănică jr. din 2009, de 500.000 de euro, mă întreb ce om cu scaun la cap se mai apucă azi să facă concerte, respectiv festivaluri de jazz? Festivalul Jazz And More, pe care îl conduc, promovează o muzică creativă, experimentală, dar care este 100% noncomercială. Muzica nu este deloc uşoară, din contră; cu alte cuvinte, nu este profitabilă. Dar în cultură trebuie să operăm cu alte valori. Profitul pe care îl realizează un asemenea festival nu se poate cuantifica material. Profitul este de natură spirituală şi poate fi evaluat doar pe termen lung, prin ridicarea nivelului spiritual al comunităţii. Eu consider că un festival autentic, un festival care promovează muzică creativă, nu poate să facă ceea ce economia numeşte profit, cel puţin nu în România. De aceea genul acesta de evenimente trebuie să fie finanţate şi sprijinite.