Dragă Ion, în ce circumstanţe l-ați cunoscut pe Ion D. Sîrbu? Şi, mai ales, ce anume v-a legat, iată, chiar şi dincolo de moarte? Ce-a însemnat în viaţa dumneavoastră?

Despre cum l-am cunoscut pe Ion D. Sîrbu am mai răspuns, să fie acum vreo zece ani, unei reviste literare. Nu vreau să mă repet, doar vreau să amintesc că drumurile noastre s-au întîlnit o singură dată, pe cînd scriitorul, la invitația fratelui meu Mihai Barbu, vizita Petrila pentru ultima dată, bîntuit de „tristețea bătrînețelor“, „că lumea e absurdă și fără de soluție, că nici cei mai învățați ai mei nu pot vedea prin ceața viitorului că înain­tăm cu spatele către ziua de mîine, că moartea mă va surprinde – ca o săgeată mută din spate – și că voi muri fără să știu ce rost am avut și cine am fost, așa cum am fost, în acest stupid colț de lume și istorie“. Se întîmpla în 1988, iar la Craiova avea să-l aștepte o stare de „mă simt bine, ca-n cer…“ Tot la Petrila am ajuns s-o cunosc, în 1994, și pe celesta sa soție, Elisabeta Sîrbu – Ave, Lizi! Nemuritorii te salută… Iar de atunci nimic nu a mai fost ca înainte.

Ce anume credeți că face din Ion D. Sîrbu un autor special în literatura noastră?

Spunea Monica Lovinescu că „odată cu lectura operei lui Ion D. Sîrbu poate începe operațiunea de re-alcătuire a poporului român“. Să dăm acestui citat puterea unei axiome și să ne întrebăm cărui autor român i s-ar mai putea aplica. Și cum „orice rîs e de jos în sus“, vorba lui Sîrbu, am încercat, aici în Petrila, traducerea ei în fapte. Această U.A.T. (unitate administrativ teritorială, cf. Dăncilei) poate fi poligonul de încercare al re-alcătuirii. Cu toate că autoritatea de aici, ca de altfel și de aiurea, nu este rezistentă prin cultură, ci la cultură.

Sînteți, de vreo două decenii, promotorul memoriei lui, alcătuind albume, muzee, instalaţii, happening-uri publice inspirate de opera lui. Cîte şi în ce fel?

Dare de seamă: Ctitoriile Casa memorială Ion D. Sîrbu & Colonia literar-artistică Petrila. Cărțile Tratat de rienologie (vol. 1 & 2), Recurs la metoda copilăriei fericite, 12 scrisori exemplare. Revista Nirvana Socială. Happening-urile „Certificatul de renaștere“, „Fifty Shades of Gary“, „Nenorocitule, nu ești decît un:“. Spectacolul de teatru non-verbal Ce mai taci, Gary?, montat la Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu“ Petroșani. Parcul minei Patria & Matria, la Exploatarea Culturală Petrila. Proiectul „Petrila, Smart City“ – un oraș îmbrăcat de jos și pînă mai jos în vorbele Sîrbului. „Sîrbu Fashion“ – o colecție de haine inteligente cu Sîrbu pe piept. Instituirea Ordinului „Oastea Domnului Ion D. Sîrbu“, cu editorul Toma Velici pe prima poziție. To be continued.

Pentru cine, cu ce scop? A meritat efortul?

Întrebarea asta parcă vine de la autoritățile locale… Întotdeauna, și ieri, și azi, sînt suspectat de vreun interes ascuns vizavi de promovarea lui Gary Sîrbu. M-au căutat la „arborele ginecologic“ să vadă dacă n-am ceva legături de familie, ori famiglie, dacă nu cumva caut să mă îmbogățesc (material, să fim bine înțeleși!), dacă nu mă cațăr pe umerii săi vînjoși ca să văd cît mai departe, sau dacă o fac pentru a-mi „trage“ zilnic selfie uri cu onor Domnia Sa. Sigur că a meritat efortul. Mă simt acum ca frații Maderspach, descoperitorii cărbunelui în Valea Jiului, oferindu-le concetățenilor mei un alt zăcămînt de o putere calorică mult mai mare. Vorba Sîrbului: „Saltul din opincă în pantof nu e periculos, e chiar obligatoriu: cu condiția să nu le amintești altora cît de urît le miros picioarele.“

Ați avut probleme cu autorităţile, dar ați avut parte şi de admiraţie pentru ce ați făcut inspirat şi în numele lui Ion D. Sîrbu. Ne puteţi povesti cele mai extreme experienţe, una neplăcută, cealaltă plăcută?

Cele mai frumoase momente au fost acelea în care am reușit să-i fac să se îndrăgostească de Sîrbu pe cîțiva mari artiști, iar aceștia, drept mulțumire, au dorit să facă o declarație de dragoste, dăruind lucrările lor Casei Memoriale Sîrbu. Îi enumăr într-o ordine aleatorie și cu teama de a nu fi pierdut vreun nume pe drum: Darius Hulea, Mihaela Șchiopu, Delia Vilhelm, Suzana Fîntînariu, Paul Mureșan, Octav Mardale, Maxim Dumitraș, Răzvan Supuran, Vasile Mureșan Murivale, Tudor Asciu, Laura Dobre, Marian Avramescu, Cătălin Zaharia, Raluca Constantin. Îmi place să cred că azi Casa Sîrbului s-a transformat în Coroana Regală a Petrilei.

Cît privește întîmplările cu autoritățile, ele sînt pe cît de eterne, pe atît de fascinante. Invitat acum zece ani la „Memorialul Sîrbu“, președintele Emil Constantinescu a înțeles să lase un semn în urma sa și a vopsit poarta cea mare a curții Sîrbului. N-a plecat pînă n-a terminat lucrarea, spre deosebire de primarele Păducel, care, după ce s-a dus presa, a șters-o și el românește, ziua ca hoții.

Dar cea mai plăcută experiență, cea mai încărcată de emoție a fost cea din casa Monicăi Lovinescu, cînd, discutînd despre Sîrbu, doamna Lovinescu mi-a spus că nu-și va ierta niciodată absența spiritului critic în unica și scurta întîlnire cu scriitorul în casa ei, în unica și scurta „evadare“ în Occident a scriitorului. Am pus atunci mîna pe telefonul meu mobil și am rugat-o să-i spună toate acestea Lizicăi Sîrbu în mod direct. A insistat să sunăm de pe telefonul ei fix, zicînd că, dacă ea a greșit, ea trebuie să plătească. Așa că am format numărul și i-am comunicat doamnei Sîrbu că sînt la Paris și că doamna Monica Lovinescu vrea să-i vorbească. Replica Lizicii a venit prompt: „Ești pe dracu’!“ Restul poveștii în volumul meu de memorii. Aștept, asemeni lui Gary, să pot spune că „nu mai am memorii, mai am doar cîteva amintiri la a căror înfrumusețare lucrez încontinuu“.

Dacă ar fi să recomandați o singură carte din opera lui cuiva care habar nu are cine a fost acest om, ce-ați recomanda şi de ce?

„Cuiva care habar nu are cine a fost acest om“ – formulare parcă făcută pentru mulți dintre consilierii petrileni… Le-am recomandat și continui s-o fac: să înceapă lectura cu ceva mai ușor pentru ei. Drept care am introdus în oraș conceptele „casă de citire“ și „ziduri de citit și băgat la cap“ – ambele în cadrul proiectului „Petrila, Smart City“. Există cîteva case și ziduri în Petrila cu rol de abecedar. Important e să nu treci pe trotuarul celălalt… Pentru „alfabeții funcționali“ aș recomanda: De ce plînge mama, Dansul ursului, Povestiri petrilene, Şoarecele B și alte povestiri… Pentru „premianți“: Adio, Europa!, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Lupul și catedrala, Traversarea cortinei. „Sertarul e prea plin, frigiderul invers, totul e dialectică și devenire în revenire“, după cum bine zis-a Sîrbu.

Dacă ar fi să extrageți din opera lui o frază-cheie, s-o dați mai departe posterităţii, care ar fi aceea?

Deși ar trebui să fie săpată pe piatra mormîntului său din Craiova, fraza cerută figurează la loc de cinste pe peretele dinspre soare-apune al Casei Memoriale din Petrila. Epitaful, căci despre el e vorba, este o adresare directă către orice călător, nu neapărat către un cititor: „Trecătorule, nu mă judeca după cele ce am făcut, ci după cele ce am refuzat a le face.“

Dar dacă ar fi să-i puteţi adresa o întrebare, ce l-ați întreba?

Acum zece ani, într-un happening făcut la Petrila, un cortegiu constituit din copii – purtînd tricouri pe care scria „Neamul Sîrbuleștilor“ și ținînd în mîini pancarte cu întrebările fundamentale din limba română – pornea de la Casa Memorială Sîrbu înspre Primărie, pentru a soma primarul de atunci să semneze Certificatul de Renaștere a domnului Ion D. Sîrbu. Mobilul acțiunii îl constituia cugetarea filosofului care spunea că „au dispărut cu totul întrebările fundamentale: Ce? Cum? Cine? Unde? Cînd?“

Ajunși la primărie, am asistat la o semnătură ca de primar și un angajament din partea acestuia că se va face… totul. N-a făcut nimic, dar asta e o altă poveste. I-am înmînat pancartele cu întrebările pomenite și primarul a promis că pînă mîine va da răspunsul la toate. Încă lucrează la el, dar din opoziție acum. Așa că l-aș întreba pe Sîrbu, citîndu-l chiar pe el: De ce? Pentru cine? Cînd? Cum? Unde? Merită?

a consemnat Marius CHIVU

Foto:  Cristina Ștefan