Raporturile dintre centru și periferie sînt esențiale în orice analiză a societăților, trecute sau prezente. Istoria atîtor regate, imperii sau state arată cum aceste două arii diferite ale oricăror societăți – capitala și provincia/provinciile – se condiționează reciproc. Altfel spus: nici o periferie nu rămîne intactă dacă centrul face pași înapoi (vezi cazul provinciei Dacia după retragerea administrației romane, ulterior anului 271), după cum tăria oricărui imperiu depinde de situația celor mai periferice provincii ale sale (vezi cazul regatului maghiar din cadrul Imperiului Austro-Ungar, incapabil să controleze, după finele secolului al XIX-lea, periferiile sale românești, slave ș.cl.).

Capitala (unde a existat) a fost mereu în centrul atenției

În Grecia antică – ne spunea, în anul I al facultății, fosta noastră profesoară Zoe Petre –, nu exista, propriu-zis, o capitală a Heladei și a helenilor. Ei vorbeau aceeași limbă, dar cetățile în care locuiau erau deseori în conflict între ele. Desigur, cine spune Grecia antică se gîndește la Atena sau Sparta; doar că acea civilizație, acel mod de viață și de acțiune totodată, s-au implantat oriunde ajungeau coloniștii sau războinicii heleni – de la Marea Neagră (Tomisul nostru) pînă la Alexandria egipteană, creată de Alexandru Macedon.

Așadar, grecii din vechime nu se bazau pe o comună capitală politică (ei nu cunoșteau asemenea concept), ci pe o permanentă politică de alianțe între cetățile lor; uneori, aceste alianțe au fost benefice (vezi alianța împotriva perșilor), alteori au fost distructive (vezi războiului „fratricid” dintre atenieni și spartani, despre care a scris primul adevărat istoric, Tucidides).

În secolele următoare, Imperiul Roman a preluat ce era mai bun din civilizația greacă – cu o diferență (printre altele): pe măsură ce a trecut de la stadiul de republică expansionistă la cel de imperium, puterea plecată din fosta regiune Latium avea nevoie de o capitală centralizatoare. Iar Roma, vreme de secole, a fost însăși definiția vie a ideii de capitală. Nu e cazul, desigur, să o idealizăm – dar nici nu e cazul să o subevaluăm. Roma a fost prima mare metropolă a unei mari puteri occidentale, capitala primului imperiu tricontinental (părți din Europa, Africa, Asia), prima capitală care, la modul propriu, pe oriunde și-a extins controlul, a construit, printre altele, drumuri ce duceau spre centru! Ca să vedeți valoarea acestei idei: spre finalul secolului al XIX-lea, după unificarea Germaniei, prima grijă a conducătorilor ei a fost construirea unei rețele de cale ferată care să unească fostele provincii medievale germane – după cum toate drumurile romane duceau la Roma, toate căile ferate germane (după 1870) vor duce spre Berlin (chiar cu extinderi spre Bagdad)! Aceasta, apropo de indeciziile noastre de azi în privința autostrăzilor…

Capitala – un concept tranzitoriu

Dar, evident, nici eterna Romă n-a rămas etern capitală. Cum se știe, divizarea Imperiului Roman a dus la apariția unei capitale în Răsărit: Constantinopole, orașul împăratului Constantin (secolul IV), cel care avea să reziste – meritoriu! – peste o mie de ani, pînă la cucerirea sa de către turcii mahomedani, în 1453.

Și, în paralel, pe măsură ce Constantinopole se întărea, Roma intra în declin. După 402 d.Ch., capitala creștinilor occidentali s-a mutat de la Roma la Ravena (în N-E Italiei de azi), un oraș cu un port potrivit (colmatat între timp…). După secolul V d.Ch., Ravena a fost, pe rînd, capitală romană, apoi ostrogotă, apoi centru al guvernămîntului bizantin, apoi capitala unui regat lombard etc.

În context, iată cîteva date despre primul simbol al unității europene: Carol cel Mare, rege latin, franc și german deopotrivă, cunoscut nouă sub numele de Charlemagne, avea capitala la Aachen, Aix-la-Chapelle în franceză, în vestul Germaniei de azi. Între timp, acest oraș a trecut prin n istorii, fericite sau nefericite. Deși cu toții vorbim despre acest fondator al UE care a fost Charlemagne, rata turismului spre Aachen nu a crescut spectaculos în ultimele decenii… De ce? Pentru că nu legăm cuvîntul Aachen de ideea de capitală. Deși ar trebui.

 

Capitalele României, văzute de un extraterestru

Un simpatic extraterestru, de pe planeta YX579 (!), care ar face o cronică a politicii României din ultimul mileniu ar putea aminti, printre alții, și pe cnejii Munteniei de secol XIII – precum Litovoi, care stăpînea vestul viitoarei provincii (și avea capitala la Tîrgu Jiu, spun unii, sau Rîmnicu Vîlcea, spun alții) sau Senaslau, cel care stăpînea estul muntos și, probabil, avea capitala la Curtea de Argeș. Mai apoi, cronicarul extraterestru l-ar aminti sigur pe legendarul  întemeietor al Țării Românești pe nume Radu Negru Vodă, domnitorul care – se crede – ar fi avut capitala familiei la Făgăraș și, apoi, el ar fi coborît spre alte ținuturi bogate, ajungînd spre localitățile Curtea de Argeș și Cîmpulung, cele ce aveau să devină primele capitale ale Țării Românești. Mai apoi, domnitorul cert care a fost Basarab I (prima jumătate a secolului al XIV-lea) și-a început domnia la Curtea de Argeș, dar apoi (după distrugerea acesteia de către o incursiune maghiară) a mutat capitala la Cîmpulung Muscel. Spre finalul secolului al XIV-lea, bravul Mircea cel Bătrîn își avea capitala la Curtea de Argeș, dar fiului său Mihail (pe care Mircea l-a asociat la tron, spre capătul vieții) îi plăcea mai mult un oraș pe nume Tîrgoviște – care devine, astfel, noua capitală a Valahiei.

Tîrgoviște a fost o longevivă capitală a Țării Românești: pînă după mijlocul secolului al XVII-lea, cînd influența turcească a determinat mutarea capitalei la București (mai ușor de controlat!). Mai apoi, o vreme, sofisticatul (și foarte bogatul) domnitor Constantin Brâncoveanu a decis să aibă două capitale: cea de vară era la Tîrgoviște, iar cea de iarnă la București. După moartea (tragică) a lui Brâncoveanu, în 1714, domnitorii fanarioți mută definitiv capitala la București – unul dintre argumentele epocii fiind acela că, desigur, orașul era mai aproape de Dunăre (și de garnizoana otomană de la Giurgiu, care-i ținea pe domni sub observație!).

În anul 1924, un inginer altfel anonim, pe nume Nicolae Theodorescu, publica la București o broșură (pe care nimeni n-a băgat-o în seamă) despre „necesitatea strămutării capitalei” din București către interiorul arcului carpatic (Brașov sau Alba Iulia). Argumentele sale erau de ordin militar (vezi rapida cucerire a Capitalei, dinspre Dunăre, în Primul Război Mondial!). De fapt, N. Theodorescu nu era tocmai un pionier – pentru că ideea mutării capitalei de la București a existat înainte de 1914 și, desigur, a căpătat un nou suflu după 1920. Regina Maria, diplomatul Nicolae Titulescu sau intelectualul Mircea Vulcănescu sînt creditați printre cei care au crezut în acea idee. Alții s-au opus categoric, precum istoricul Nicolae Iorga.

„În fine, ideea mutării capitalei de la București mai spre munte i se atribuie și dictatorului Nicolae Ceaușescu, spre finele secolului XX. Dezbaterea va continua” – sintetizează cronicarul extraterestru.

Dar dacă privim în direcția greșită?

Pe 25 mai a.c., un incident petrecut în orașul Minneapolis, între un cetățean american de culoare și un polițist alb, a dus la o mișcare de protest planetară. Minneapolis, pe lista celor mai importante orașe americane, nu e în primele 10. Nici în primele 20. Nici în primele 30. Este pe locul 46.

Pe 28 iunie 1914, moștenitorul tronului Austro-Ungariei și soția sa sînt asasinați departe de capitala Viena, într-un oraș periferic al Imperiului – iar acel incident de la Sarajevo va da startul celui mai mare război din istoria omului de pînă atunci.

În noiembrie 1330, rebelul domn român Basarab I duce la Posada o bătălie de patru zile împotriva regelui Ungariei Carol Robert, în urma căreia un nou stat independent – Țara Românească/Valahia – apare pe harta Europei. La aproape șapte secole distanță, încă nu știm, de fapt, unde se află pe hartă acea Posada.

În luna octombrie a anului 732 (sau 733, spun alții), armata francă a ducelui Charles Martel stopa, undeva între Tours și Poitiers (în Franța de azi), înaintarea spre nord a unei armate arabe/omeiade (venite dintre Spania de azi). Peste secole, atît Voltaire, cît și istoricul Gibbon vor spune că, fără acea victorie, Franța și Occidentul modern ar fi vorbit araba și ar fi recitat Coranul. Dar fapt e că încă nu se știe unde s-a desfășurat bătălia – peste 30 de situri din Franța de azi își revendică onoarea de a fi acel loc!

Ce vreau să spun, în concluzie: în bună parte, Istoria nici nu ține cont de capitalele noastre – care sînt simple convenții administrative, mai mult sau mai puțin durabile; cel mai adesea, sîmburii viitoarelor evenimente din Istorie apar acolo unde te-ai aștepta mai puțin.

Adrian Cioroianu este istoric, ambasador delegat permanent la UNESCO.