- argument -

Într-un interviu recent, acordat cotidianului britanic The Guardian, Woody Allen observa că lumea se află într-o stare imposibilă din cauza faptului că aproape toate deciziile noastre se iau pe baza sentimentelor, nefiind motivate de raţiune, bun-simţ sau alţi factori. Venită din partea unui atît de celebru anxios, afirmaţia capătă o aură specială. Se pare că în lume se mizează, mai mult decît în alte vremuri, pe latura emoţională a firii umane. Cartezianismul nu mai e de preţ, iar, după unii, e o filozofie depăşită.

Studii neurologice din ultimii 20 de ani au scos la iveală faptul că raţiunea şi simţirea (emoţia) îşi au fiecare rolul său bine determinat în funcţionarea normală a minţii umane şi că una fără alta ar duce la situaţii aberante. Pe baza acestor studii, cercetătorul Daniel Goleman a dezvoltat conceptul de inteligenţă emoţională, care a avut un mare impact în domeniul psihologiei. Cu alte cuvinte, contradicţia clasică dintre datorie şi pasiune, aşa cum apărea în operele lui Corneille şi Racine, nu mai e o contradicţie. Mai nou, pentru un efect benefic, datoria – adică raţiunea – nu trebuie opusă pasiunii, sentimentelor şi emoţiilor, ci îmbinată cu acestea. Teoriile moderne spun că, dacă inteligenţa raţională (IQ) pare să fie un dat înnăscut, care nu poate fi schimbat, inteligenţa emoţională (EQ) poate fi îmbunătăţită prin educaţie. Astfel, emoţiile pot fi conştientizate şi controlate. În esenţă, ar fi vorba de acel gen de educaţie care formează caracterul.

Dar dacă în ţările cele mai civilizate s-a ajuns la o mai mare acceptare şi înţelegere a „emoţionalităţii“, aşa încît pînă şi Woody Allen o remarcă, înseamnă că la noi, în spaţiul public, în ultimii 20 de ani s-a petrecut de-a dreptul o revoluţie. În America, Robert De Niro, care e actor, izbucneşte în lacrimi în direct (nu ţi-ai fi imaginat aşa ceva cu Humphrey Bogart sau John Wayne). Modelul de masculinitate s-a schimbat. La noi însă, se întîmplă acelaşi lucru cu un viitor preşedinte sau cu un maestru în arte marţiale. În România, durii varsă lacrimi precum copiii, politicienii nu doar că acţionează sub imperiul unor stări de moment, dar nici nu mai ascund faptul că iau decizii pe baza umorilor, emisiunile de televiziune sînt pline de lacrimi şi producătorii încearcă emoţionarea telespectatorilor cu orice preţ, reclamele fac şi ele apel la afecte fără limită, ştirile sînt pline de exclamaţii şi de semne de exclamare, preşedinţii plîng şi se enervează în direct, invitaţii talk-show-rilor se beştelesc unii pe alţii cum le vine la gură, lucruri ce ţin de viaţa intimă sînt dezvăluite fără nici o jenă, nefericirile celor care trec prin drame, care au pierdut pe cineva apropiat, sînt expuse şi speculate pînă la paroxism. Nu spre un control al emoţiilor ne îndreptăm, ci spre o adevărată cultură a descătuşării lor. În acest cor general – de multe ori, vocile şi argumentele raţionale par de-a dreptul suspecte.

Pe scurt, corespundem întru totul semnalării care i s-ar fi făcut lui Tony Blair cînd acesta a ţinut un discurs în faţa Parlamentului de la Bucureşti. Atunci, se spune, un consilier îi scrisese pe marginea foilor: „Atenţie! Popor emoţional!“ (Andrei Manolescu)

Ilustraţie de Ion BARBU