La 100 de ani de la nașterea europeanului par excellence Alexandru Paleologu, mi se pare tulburător de actual citatul din E. Lovinescu care încheie eseul „Libertatea se asumă“ din volumul Alchimia existenței (Cartea Românească, 1983, p. 71). Era răspunsul marelui critic la o anchetă de presă din 1937: „Cred în progres și, ca și Maiorescu, în biruința prin sine a valorilor morale împotriva oricăror împilări dictatoriale; chiar de s-ar ridica spînzurători în piața teatrului, literatura acestei țări nu se va imbeciliza“. L-am cunoscut pe domnul Paleologu (nu i-am spus niciodată conu’ Alecu) prin 1975, în fabulosul birou, de fapt o năucitoare bibliotecă, al istoricului de artă Radu Bogdan. Se oprea acolo duminica după-amiaza, cînd se întorcea (de la tenis?), conversam adeseori despre lumea ideilor. De-a lungul anilor, pînă la plecarea mea definitivă din țară, în septembrie 1981, ne-am văzut de multe ori. Cît de des? Nu știu, dar am perfect în amintire o seară la Andrei și Catrinel Pleșu, cam cu o săptămînă înainte de plecare. Erau pregătite tot felul de bunătăți, conversația se derula firesc, dezinhibat, agreabil, ca o plimbare într-un parc. Erau sigur și alții, dar eu mi-i amintesc pe domnul Paleologu și pe Gabriel Liiceanu. Cred că era și Petru Creția. Țin minte că am apucat să vorbim despre ideile lui Raymond Aron și critica iluziilor sartriene.

O discuție cu Alexandru Paleologu era întotdeauna un ospăț al minții. Eu mă ocupam de Școala de la Frankfurt, de radicalismul hegeliano-marxist. Domnul Paleologu cunoștea scrierile unora dintre acești marxiști eretici. Îl interesa în cel mai înalt grad cum se poate întîmpla despărțirea de Marx. Am mai vorbit atunci despre Hannah Arendt, Camus, Soljenițîn, Djilas. Un dialog cu domnia-sa era o invitație la menținerea în alertă a bunului-simț.

Am ajuns în Occident, am trăit propriul meu divorț de iluziile stîngii utopice, am înțeles că, fără valori și instituții liberale, individul modern este inevitabil osîndit la colectivisme totalizante și uniformizante. Opțiunile lui Alexandru Paleologu au fost mereu limpezi, întotdeauna legate de verticalitatea spiritului. Era un apărător pasionat al simțului critic, un adversar ireconciliabil al oricărei înregimentări ideologice. Conservatorismul său era unul deschis, nicidecum un set de prejudecăți tradiționaliste.

A venit revoluția, l-am reîntîlnit, i-am citit numeroasele scrieri și interviuri. Era limpede pentru mine că, odată destrămate constrîngerile totalitare, intervențiile publice ale domnului Paleologu făceau un imens bine Cetății. Știa să fie activ în chip natural, fără urmă de ostentație.

Era în 2003, cînd am primit premiul „Brătianu“ al PNL. Domnul Paleologu a fost unul dintre cei care au făcut propunerea. Au urmat multe dezamăgiri. Am văzut PNL-ul transformat în preșul lui Ponta. Am returnat premiul. A venit oroarea numită USL, pompierismul lătrător, naționalismul de iarmaroc, pupatul obscen prin variile coclauri ale „independenței“. Tot mai josnic, tot mai infect. Dar nu vreau să mă complac în lamentații. Alexandru Paleologu era structural un sceptic, dar nu un dezabuzat. Prefer să includ aici aceste reflecții despre ce-aș fi făcut dacă nu plecam din România în 1981.

Îmi place istoria alternativă, contrafactuală. Problema ar începe cu ce-aș fi făcut înainte de 22 decembrie 1989. Probabil că în anii ’80 aș fi ajuns să trimit scrisori publice în Vest, în direcția partidelor eurocomuniste. Îl cunoșteam prin sora mamei mele, Cristina Luca, pe Francis Cohen, directorul revistei teoretice mensuale a PCF, La Nouvelle Critique. Intelectual, aș fi evoluat pe linia liberalismului civic, asemeni, toutes proportions gardées, unor Miklós Haraszti, Adam Michnik, Jacek Kuron, Karol Modzelewski, János Kis, György Bence, Martin Palous. Deci, dinspre neo- și post-marxism antitotalitar (Școala de la Frankfurt, Castoriadis, Lefort) spre Isaiah Berlin, Hannah Arendt, Hayek, Raymond Aron. Aș fi urmat, cum am făcut-o și în Vest, traiectoria celui care mi-a fost model intelectual și moral, Leszek Kolakowski. Aș fi menținut și dezvoltat contacte cu prieteni de idei, îndeosebi în lumea tinerilor filozofi, scriitori și critici literari (Andrei Cornea, Radu G. Țeposu, Ioan Buduca, Andrei Corbea-Hoișie, Ioan T. Morar). Cu Biju Morar sînt prieten de suflet, lipsa lui Țepi o resimțim amîndoi. Rîdem împreună, privim cu amuzament spectacolul grotesc al atîtor schimbări de măști. Așa cum m-am împrietenit cu Dan Pavel, în 1990, aș fi făcut-o, mai devreme. M-aș fi văzut des, cum o făceam înaintea plecării din 1981, cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Petru Creția, Alexandru Paleologu. L-aș fi frecventat sigur pe Mihai Șora. La fel, pe Tudor Bugnariu. Habar n-am unde ar fi dus aceste întîlniri. Poate la un manifest comun, cine știe.

Cel care organiza adesea întîlnirile noastre era regretatul critic de artă Radu Bogdan. Îl cunoscusem prin Radu Stern, prietenul meu din liceu, actualul critic de artă elvețian. În miraculoasa sa locuință, un fel de căsuță pe două niveluri a lui Radu Bogdan de pe strada Iulius Fucik (revenită, după 1990, la numele ei originar, Thomas G. Masaryk), un templu al cărților rare păzite cu proverbială, autotorturantă vigilență, am conversat îndelung despre Cassirer și Caspar David Friedrich, despre Malraux și Berenson. Uneori și despre mizeriile ideologice ale epocii, despre de-alde Radu Pantazi și Nicolae Gogoneață, tartori ai „filozofiei“ oficiale, dar, în genere, preferam să evităm motivele de greață.

Ar fi fost inevitabil să mă împrietenesc, încă de-atunci, cu Mircea Mihăieș. Cred că drumurile mele s-ar fi încrucișat cu acelea ale lui Horia Patapievici, Mircea Cărtărescu, Adriana Babeți, Vasile Popovici, am fi ajuns instantaneu prieteni pe viață. Bănuiesc că aș fi vorbit cu Horia despre tînărul Lukács și despre Hegel, erau pasiuni comune. Mircea era prieten cu Tudor Jebeleanu, un om care a fost și este ca și fratele meu. De-aici, îi las pe cititori să-și imagineze încotro aș fi mers. În orice caz, nu spre grupul Trocadero (Vasile Secăreș, Dorel Șandor, Ioan Mircea Pașcu etc.). În pofida minciunilor ordinare care se debitează despre mine, n-am vrut niciodată să lucrez la „Ștefan Gheorghiu“. Desfid pe oricine va putea oferi vreo probă că aș fi încercat să fiu angajat acolo ori că am făcut cursuri la „academia“ partidului. Aș fi continuat prietenia cu sociologii Călin Anastasiu și Alin Teodorescu, deci aș fi semnat, în decembrie 1989, cîteva zile înaintea revoluției, apelul de solidaritate cu Mircea Dinescu. Aș fi fost, ca și ei, unul dintre fondatorii GDS. Aș fi scris din primul număr al revistei 22 (în realitate, am apărut cu un lung interviu luat de Stelian Tănase cam prin numărul 10). Ar fi urmat, firește, atacurile feseniste. Deci, in the long run, aș fi ajuns unde am ajuns, ca prezență publică în România, trăind în Statele Unite. În cuvintele unui mare scriitor și drag prieten: „Pentru că nu împrejurările, ci caracterul determină destinul unui om, pînă la urmă tot unde ești ai fi ajuns.“ The world is a small place, indeed!

L-am cunoscut pe Gabriel Liiceanu în 1974. Mi l-a prezentat prietenul meu Adrian Rezuș, lucrau amîndoi la Institutul de Filozofie. Adrian a lucrat la traducerile din Platon (primul volum), a plecat apoi din țară, trăiește, din cîte știu, în Olanda. Am povestit despre prietenia noastră (a mea cu Gabriel) în volumul omagial Liber Amicorum. Nu făceam parte dintre cei care vizitau Păltinișul, dar aveam mulți amici printre aceștia. Eram apropiat, între alții, de George Purdea, traducătorul lui Jaspers, el însuși apropiat de Constantin Noica prin Vasile Dem. Zamfirescu. Pe Gabriel îl întîlneam adeseori duminica, la criticul de artă Radu Bogdan. Îmi amintesc o cină, erau și Andrei Pleșu și Alexandru Paleologu, cu ocazia unei vizite la București a lui Victor Ieronim Stoichiță (pe Ivi îl știam din copilărie, locuia în aceeași casă, pe strada Andrei Mureșanu, la numărul 29, cu sora tatălui meu, doctorița Nema Tisminețki). Ne-am revăzut acum cîțiva ani la Fribourg. Tatăl meu era bun prieten cu unchiul său, Radu Stoichiță, profesor de logică la Facultatea de Filozofie, intelectual ilegalist, un om de o admirabilă curățenie sufletească, traducător din Hegel.

Am avut marea șansă să fiu prieten cu Petru Creția, l-am revăzut după revoluție, în 1990. Am și acum unele rînduri pe care mi le a trimis în timpul mineriadei din iunie 1990. Un detaliu amuzant: am avut, cîteva luni, un Cocker Spaniel, l-am numit Orlando la sugestia lui Petru. Să ne gîndim în aceste clipe cu drag la acel om minunat care a fost Petru Creția, să ne gîndim la spiritul nobil și liber care a fost Imre Tóth, să ne gîndim la Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu, Noel Bernard, Ioan Petru Culianu, Cornel Chiriac, Șerban Orescu, recent stins din viață.

Despre Noica am scris încă din anii cînd eram în țară, în Amfiteatru. Despre cercul său filozofic am vorbit, în anii ’80, la Europa Liberă. Am scris un eseu cu titlul „Gînd întîrziat despre Păltinișul magic“. Era și o aluzie la Zauberberg-ul lui Thomas Mann. Timpuri vrăjite, experiențe ale dezvrăjirii. La fel ca despre Hans Castorp, poate că s-ar putea spune și despre mine: Placet experiri. Mai ales atunci cînd ai marele noroc de a fi fost îndrumat, în neuitabile clipe formative, de un spirit nobil precum cel care a fost Alexandru Paleologu. 

Vladimir Tismăneanu este profesor la Universitatea Maryland, SUA.