Arta picioarelor fericite

Publicat în Dilema Veche nr. 335 din 15-21 iulie 2010
Arta picioarelor fericite jpeg

Dai cu piciorul într-o piatră sau într-o cutie goală de conserve: e poate un gunoi din grădină, ori poate un flecuşteţ care-ţi stă în drum. Nu te învredniceşti să te apleci, nu-ţi foloseşti mîna pentru aşa un lucru de nimic. E de ajuns un şut şi ţi l-ai înlăturat dinainte. Dar... stai aşa: un şut cu vîrful sau cu latul? Sau îl salţi şi-l preiei cu şiretul? Deja cînd te pregăteşti să loveşti din nou, începe ţicneala! Şi dacă ai un tovarăş alături îndeajuns de maniac încît să-ţi paseze ori să vrea să te dribleze, gata: aţi intrat în Joc. În acea cîtime de secundă, totul basculează: extremităţile corpului îşi comută polaritatea; mînuieşti cu picioarele, gîndeşti cu creierul mic, sudul devine nord şi viceversa. Prin şut nu mai îndepărtezi o zgaibă, ci porneşti o urmărire, lansezi o ispravă, pîndeşti un goal. 

Schimbi pietricica pe un şomoiog de cîrpe, schimbi şomoiogul pe o băşică şi băşica pe un balon profesional: principiul e acelaşi. E principiul polilor răsturnaţi, al picioarelor care iau locul mîinilor şi al capului care gîndeşte „cu picioarele“. E principiul smintelii de a urmări ca o mîţă ghemul; principiul carnavalesc al josului care devine sus, al clovnului care devine rege şi al nimicului care devine tot. Este, prin excelenţă, regula jocului: prima regulă a celui mai iubit joc din lume. 

Butadele despre cei douăjdoi de zărghiţi care aleargă după o singură minge pînă-şi dau sufletul nu sînt, în fond, chiar aşa deplasate, nici aşa răutăcioase cum par. O confirmă sutele, miile (sau milioanele, graţie televiziunii) de oameni cu nimic mai „normali“, dispuşi să lase totul ca să le privească agonia. Iar simbologia mingii planetare pe care o saltă pe picior un inconştient copil divin (Destinul? Lumea? Zădărnicia? Toate laolaltă?) datează din vremuri prea vechi ca să fie doar o minciună balonată (şi chiar dacă ar fi, totuna)! 

Şi apoi e arta! Poezia! Mult discutatul „romantism“ al fotbalului! Dacă metrii poetici se cheamă paşi, iar capetele de vers - picioare, să ne amintim că figurile de stil sînt numite tropi, după cuvîntul grecesc care însemna salt, ţopăială, întorsătură... Încă de la primele Olimpiade, poezia şi performanţa sportivă s-au oglindit metaforic. De la Pindar pînă la „Belphegor“ Cosaşu şi Fănuş Neagu, giumbuşlucurile fizice ale atleţilor au avîntat stilemele comentatorilor. Cu atît mai asimptotic entuziasmant, mai delirant extatic e fotbalul, arta picioarelor fericite, a superiorităţii membrelor zise inferioare, a propăşirii josului corporal. Lumînări, braziliene, marsilieze, paşi dubli, fente şi driblinguri dantelate – sînt tot atîtea prilejuri de uimire estetică directă, imediată, adresată copilului din noi. Dincolo de mişcări, sînt tehnicile şi tacticile. Deasupra lor – strategiile. Tropare întregi de scheme şi diagrame s-au întocmit în toată istoria fotbalului de performanţă. Copiii îmbătrîniţi au scornit dispute, calcule şi stratageme departe de sport. 

O reclamă din anii nouăzeci…

...cu care se lansa în acea vreme Bergenbier la cutie metalică (şi se cîrmea strategic imaginea brandului către aceea de susţinător al fotbalului românesc) arăta o gaşcă de muncitori care încingeau pe str. Quinet, la crepuscul, în parcarea goală, o miuţă înfocată. Totul pornea de la un şut şleampăt, „ars“ de unul dintre ei într-un can turtit. Era de ajuns ca să se declanşeze un ditai meciul plin de pasiune şi implicare, filmat alert şi montat din scurt. A fost un rarisim caz de reclamă românească în care ambalajul era înfăţişat gata tocit de uz, degradat, înjosit (la propriu). Dar cît de glorios, de omeneşte simţit, era acel aspect de tablă şifonată pe care se întrevedea logoul cu munţi desenaţi şi litere semeţe!

Trecerea către sezoanele de sponsorship al naţionalei a curs pentru suporterii Bergenbier-ului la fel de frumos ca o fază de contraatac. Izbînzile echipei exponenţiale a românilor reflectau simbolic propăşirea naţiei în lume. Şi pare s-o facă – vai – şi acum, cînd forfetul „nostru“ la Campionatul Mondial ne-a îngînat (sau ne-a prevestit?) depresia economică şi psihologică. 

Un joc care s-a dovedit... 

...mai mult decît un joc. E istorie concentrată; este acţiunea destinului la dimensiunea percepţiei omeneşti; este morală transpusă în coregrafie. Nimeni nu se mai mira că microbiştii români fac atîta metafizică pe urma isprăvilor naţionalei. Membrii ei sînt mai mult decît nişte sportivi cu paşaport românesc; ei ne sînt ambasadori, campioni, eşantioane reprezentative. Ei sînt totuna cu noi, în chintesenţă sinecdotică şi echipament Adidas. Destinul „României“ la Campionate şi Cupe este o figură analogică pentru destinul României în Europa şi în lume. Politica alegorică comută în alegorie politică aproape de la sine: nedreptatea arogantă a marilor puteri, împilarea arbitrajelor părtinitoare, Vestul potrivnic Estului, restul lumii potrivnic nouă – bieţi ciobănaşi condamnaţi de invidia cosmică… Iar dilematicii ştiu bine: prejudecata naşte realitate. „Restul îl facem noi“, ori de cîte ori umplem străzile în extaz sau ne împăturim resemnaţi steagurile. 

Pe de altă parte, totuşi, un joc e doar un joc. Dacă n-ar exista în el delectarea, dramul de plăcere pură şi inutilă, n-ar merita atîta suferinţă. Dacă sportivii nu şi-ar impune performanţa supraomenească a graţiei, a plutirii, nu li s-ar cere, la momentul pregătirii, eforturi atît de ascetice, atît de inumane. Mulţimea tînjeşte să întrevadă în salturile atletului ceva îngeresc... Miza etică e completată de gratuitatea estetică: premiem marcarea golurilor, dar iubim jocul „frumos“, „poetic“, „romantic“. 

Într-o astfel de strîmtoare dramatică, dintre sportul hedonic şi sportul politic, s-a găsit prins la sfîrşit de carieră cel mai bun fotbalist român, Gheorghe Hagi, cel numit Regele şi cerut de piaţa publică: „Hagi preşedinte! Hagi preşedinte!“. 

După cum observam, fotbalul dublează şi concentrează alegoric lumea şi viaţa; e drept, într-un mod ceva mai ambiguu, mai asemeni vieţii, mai puţin tezist decît catch-ul american (trînta „coregrafică“ despicată de Roland Barthes şi destabilizată de Andy Kaufman ca o înscenare mitologică a luptei dintre bine şi rău). Campionatele vin şi se duc. Suporterii îşi dislocă ierarhiile. Arta rămîne. 

Florin Dumitrescu este publicitar, are blogul http://textier.ro şi a publicat recent volumul de poezie Încîntece (Editura Vinea, 2010).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.