Se spune că artiştii şi meşteşugarii se trag din stirpea lui Cain. Ei sînt cei care au transgresat tabuurile, copiii rătăcitori şi neliniştiţi. Există o întreagă tradiţie filozofico-religioasă prin care ei sînt demonizaţi sau li se prescrie o viaţă în afara cetăţii. Platon îi vede ca pe nişte proliferatori de copii ale eidos-urilor eterne, iar de atunci toate radicalismele iconoclaste i-au tratat pe artişti cu adversitate. Ei bine, dacă lucrurile stau aşa în cazul artiştilor, nu trebuie să vă aşteptaţi ca negustorii de artă sau galeriştii să stea mai bine la capitolul imagine a autorităţii morale.  

Primul intermediar între artişti şi colecţionari, de care s-a auzit, a fost Giovanni Batista Della Palla, un italian ce vindea artă renascentistă chiar şi regelui Francisc I. Folosea toate tertipurile reprobabile în a achiziţiona artă, şantaja, profita de dezastre sociale în a pune mîna pe lucrări. Sfîrşeşte asasinat în puşcărie. El este primul intermediar de artă atestat istoric şi nu are deloc o faimă bună. Este responsabil de mai toate stereotipurile legate de cupiditatea negustorilor de artă. E un debut istoric meschin al breslei, însă lucrurile se îmbunătăţesc simţitor odată cu timpul: Paul Durant-Ruel, Joseph Duveen, Ambroise Vollard sau Daniel-Henry Kahnweiler, Michael Knoedler, Peggy Gugenheim, Betty Parssons sau Leo Castelli sînt negustori ce au făcut cu putinţă arta modernă şi contemporană. Ei au fost motorul din spatele artei, cei care au crezut şi au promovat arta în care credeau. Modelul intermediarului se schimbă odată cu modernitatea, el nu mai e doar un comis-voiajor care îţi prezintă lucrări, ci devine şi un promotor al artiştilor prin expoziţii organizate în spaţii proprii sau închiriate. Galeriştii apar ca un fenomen al noii arte burgheze şi au sens într-o societate unde comanditarul aristocratic sau ecleziastic nu mai există ca actor important în zona artei.  

În spaţiul dîmboviţean, galeristul este o invenţie nouă. Tradiţia românească a avut mai degrabă continuitate în ceea ce priveşte colecţionarul privat. Toată lumea a auzit de Krikor H. Zambaccian, Alexandru-Bogdan Piteşti sau Iosif Dona. Ei au fost colecţionari-promotori fără de care arta modernă românească n-ar fi avut fermentul de creştere, iar muzeele româneşti ar fi fost simţitor mai sărăcite. Galeristul ca impresar, promotor şi negustor este o apariţie post-decembristă. Iar lucrul acesta se vede chiar în termenul „galerist“, care e un împrumut lingvistic recent din engleză. În România, în Bucureşti, în 2001, apare „De interese“ – prima asociere de artişti (Gili Mocanu, George Vasilache, Dan Horja, Matei Cîlţea şi Oana Tănase), care anticipează ideea de galerie comercială cu program. După un an, ea se transformă într-o galerie comercială complet asumată, iar Matei Cîlţea devine galeristul. Tot în 2002 apare şi galeria pe care o conduc – H’art. Mai apoi, apar pe rînd: Anaid, în 2004; Plan B, în 2005, şi Galeria Andreiana Mihail, în 2006. De curînd, lucrurile s-au mai diversificat, noile apariţii de notat sînt Galeriile Ivan, Laika şi Sabot, ultimele două la Cluj. Aceştia sînt cei care au investit în principalii artişti români contemporani. Ei au creat bruma de piaţă şi au reuşit să fidelizeze o mînă de colecţionari români şi internaţionali faţă de arta artiştilor pe care-i reprezintă. 

Galerişti sînt cei care descoperă artişti, îi promovează prin expoziţii şi cataloage, încearcă să găsească colecţionari, mediază relaţia artiştilor cu alte galerii şi muzee, participă cu ei la tîrguri internaţionale de artă. Fără dedicaţia lor uneori absurdă nu ar fi existat vreo piaţă românească de artă contemporană şi cariera multor artişti români cunoscuţi ar fi fost mult mai spinoasă sau poate n-ar fi existat deloc. Aceasta a fost „lecţia de istorie“. E un context ce merită ştiut pentru că articolul de faţă o să capete o tentă ceva mai personală. 

Totul devine un bîlci  

Am participat de curînd la o conferinţă publică organizată de Dilema veche intitulată „Ce valoare mai are arta?“. M-am dus cu inima îndoită spunîndu-mi că iar o să fie o şuetă din categoria „ce caut eu în viaţa mea“. În ultima vreme, toată lumea doreşte să afle lucruri despre artă – dacă e veche, cît de veche e şi cît costă, dacă e nouă, cît de nouă e şi... cît costă. Am realizat cu insatisfacţie că lumea e mai puţin interesată de cum mai funcţionează arta, ce mai poţi spera de la ea şi referitor la ce. Cînd se vorbeşte despre valoare, reflexul actual este de a te gîndi la strategii de marketing, licitaţii, cote sau bani. Discuţia s-a purtat numai şi numai în acest sens, iar reacţiile mele de tipul „dacă vrei să-ţi elucidezi lucruri ce ţin de artă vorbind despre piaţă, marketing şi faimă e ca şi cum ai încerca să înveţi să iubeşti studiind ginecologie“ au părut paradoxale.  

Într-adevăr, pe hîrtie, un galerist comercial ar trebui să fie un campion al comerţului şi ar trebui să ia în calcul toate modalităţile onorabile sau mai puţin onorabile prin care cota unui artist poate să crească. Am întîlnit foarte mulţi galerişti de tipul acesta. Cu ei, discuţia despre artă este o frază de introducere, după care conversaţia devine una de strategie economică. Ei bine, trebuie să mărturisesc că, oricît m-aş strădui, eu nu pot fi un astfel de galerist. Nu sînt anti-comerţ, doar am deschis cutia Pandorei. Sînt totuşi împotriva identificării artei cu comerţul. Cred că un artist n-ar trebui să expună mai des de o dată la doi ani şi că ritmul acesta îndrăcit, prin care sistemul de galerii pretinde ceva nou în fiecare an, este unul funest. Cred că expoziţiile de grup sînt de cele mai multe ori nişte gesturi autoritariste ale curatorilor care decontextualizează lucrările unor artişti şi produc cu ele un Frankenstein cultural penibil. Pe de altă parte, tîrgurile de artă, deşi importante din punct de vedere comercial, n-ar trebui luate prea mult în serios fiind doar nişte instrumente de promovare a artei. După fiecare tîrg pe care-l bifez am un sentiment acut de greaţă şi extenuare. Parcă am petrecut o săptămînă într-un supermarket. Acelaşi sentiment, asezonat cu ceva furie, îl am şi în urma vizionării bienalelor de tot felul. Acest sistem de galerii-curatori-bienale-tîrguri-case de licitaţii transformă artistul în producătorul propriului său brand, experimentalismul, funcţionalitatea artei se transformă în decorum, în gesticulaţie de tip „fashion“. Totul devine un bîlci al deşertăciunilor orchestrat în favoarea noului zeu al comerţului.  

Bine, bine, se va spune, dar fără aceste instituţii sau funcţii, arta contemporană n-ar putea funcţiona. Sînt perfect de acord. Ele sînt însă doar mijloace care n-ar trebui să devină obsesia lumii artistice. Cînd am deschis galeria, în 2002, lumea artistică era o aglomerare de lipsă de speranţă şi orizont. Nu existau decît galeriile UAP, prost conduse şi cu un program haotic. Miza atunci nu era comerţul, ci mai degrabă cum să producem un şoc cultural în „ciorba“ levantină în care fierbeam. Nu se vindea mai nimic. Încet-încet, artiştii cu care lucram au arătat înspre mine cînd se vorbea despre galerist. Mi-am luat titulatura în serios şi am învăţat/descoperit ce înseamnă asta pe parcurs. După patru-cinci ani, a început să crească un pic şi piaţa, în special prin faptul că galeriile au început să aibă şi un program internaţional. Galeria mea a mizat şi pe piaţa internă în speranţa că, preţ de trei-patru ani, cît timp un artist român expune mai mult în ţară, vor circula cîteva lucrări şi la colecţionarii autohtoni. Un colecţionar este la fel de greu de obţinut ca o lalea neagră. E nevoie de deschidere, timp liber şi cîteva resurse materiale şi nenumărate ore de discuţii în jurul artei pe care le-o prezinţi. Din nefericire, sînt încă foarte puţini. Nici acum lucrurile nu stau pe roze. Se vinde greu, şi doar o mînă de artişti trăiesc din urma artei lor.  

Această situaţie este una dezavantajoasă, dar nu neapărat una dezastruoasă. Artiştii care rezistă capătă avînt şi sînt păsări rare. Nu trebuie să uităm că într-o anumită măsură arta nu e în criză, arta este criză. Varianta opusă o întîlniţi în orice mare metropolă a lumii unde comercialismul şi competiţia acerbă fac ca totul să fie doar marketing şi strategie de promovare. Cred că situaţia românească este mai aproape de acea situaţie de mijloc ideală. Sînt destule galerii raportate la artiştii care merită reprezentaţi, expoziţiile au impact şi sînt urmărite de fiecare dintre actorii de pe scena artistică. Poţi, practic, să urmăreşti arta contemporană în integralitatea ei. Competiţia este în continuare una artistică, nu doar una mercantilă. În New York, să parcurgi toată arta contemporană este o imposibilitate fizică. Arta românească poate acum circula şi afară. Ar mai fi nevoie de mai mulţi colecţionari autentici, dar şi acest lucru va apărea cu oarecare efort.  

Şi totuşi, în pur stil românesc, am putea să ratăm şi această oportunitate. Cum? Vă dau un exemplu recent: ultima licitaţie de artă contemporană de la principala casă de licitaţii din România. Din avion totul pare OK. S-a vîndut relativ bine şi retorica casei de licitaţie este că preţurile vehiculate sînt obiective şi transparente. Pentru cei care ştiu cît de cît cum funcţionează piaţa, această retorică este praf în ochi. Un galerist este mult mai aproape de „mîna invizibilă“ a lui Adam Smith în ceea ce priveşte preţul unei lucrări. El ştie foarte bine cît face o lucrare de o anumită dimensiune şi produsă într-o anumită tehnică şi ţine cont de pedigree-ul unui artist în configurarea preţului. El ia în considerare aceste lucruri, plus faptul că va trebui să vîndă şi mîine, şi poimîine, la minimum acelaşi nivel. Obiectivitatea unei licitaţii este discutabilă, fiind nevoie doar de orgoliul a doi oameni ca preţul să sară nejustificat. Ca să nu mai vorbim de situaţiile, nu prea rare, cînd licitaţia poate fi manipulată de către terţi direct interesaţi să crească cota unui artist. Pe de altă parte, cei de la casa de licitaţie în cauză nu au respectat un criteriu esenţial interior meseriei lor: o casă de licitaţii scoate la vînzare obiecte de artă care sînt deja în colecţii. Ei funcţionează pe ceea ce americanii numesc secondary market. Pe primary market funcţionează galeriile şi negustorii privaţi. Ei bine, mai mult de jumătate dintre lucrările de la licitaţii au fost luate direct de la artişti. În felul acesta, „binevoitorii“ oameni cu ciocănele construiesc cote „transparente“ în jurul unui pahar de şampanie la Marriott. Ei vor profitul de pe o piaţă primară pe care au construit-o timp de nouă ani cîţiva galerişti dedicaţi şi nu vor să-şi asume şi cheltuielile de promovare ce sînt esenţiale pe piaţa primară.  

Iată un exemplu de comercialism fără scrupule care poate să dea peste cap un balans foarte fin într-o piaţă care e ultimul bastion al credibilităţii de după criza economică. Iată cum Della Palla se reîntoarce sub altă formă. Şi totuşi am motive să fiu optimist: arta valoroasă este mai tot timpul în altă parte decît în saloane sclipitoare. 

Dan Popescu este curatorul Galeriei H’art. Mai multe la www.hartgallery.ro