Emoţia a fost şi va fi Graalul cititorului de pension. Este ceea ce caută un cititor inocent în literatură. Iar acest fapt a făcut ca producătorul profesionist de text să evite cu orice preţ exprimarea emoţiei. Atenţie, exprimarea, nu şi producerea ei. Iar aici intrăm într-o lungă dispută: aceea dintre adepţii emoţiei ca rezultat al bucuriei intelectului şi aceia care o acceptă doar ca rezultat direct al comunicării dintre text şi suflet. De fapt, dacă ne gîndim mai bine, întreaga modernitate nu a făcut altceva decît să combată emoţia ca scop nemijlocit al literaturii, de la Poe încoace. Cred că această distincţie trebuie păstrată: emoţia produsă de lectura unui text nu trebuie confundată cu emoţia exprimată direct de textul respectiv. A fugi cu orice chip de emoţie duce la sterilitate, la o lipsă postapocalitică a sensului, a o căuta cu orice chip va coborî literatura la nivelul dramei telefonice sau de SMS.  

Dezrădăcinarea – eterna fugă prin lume a eroilor lui Radu Aldulescu produce emoţie. Romanul lui Nimigean, oricît am considera afirmaţia aceasta ca fiind „neprofesionistă“, este unul emoţionant. Chiar şi ironia poate fi o cale spre afecte. Nu cred că trebuie să ne întoarcem la teoria catharsis-ului, nu-i aşa? Şi, dacă folosim doar cele două exemple de mai sus, putem trage concluzii legate de „ce ne mai emoţionează“. Ne mai emoţionează exact ce ne emoţiona cînd scriam pe tăbliţe: ne emoţionează nefericirea (pentru că, vorba profetului bărbos, este unică), ne emoţionează moartea celor pe care-i iubim etc. Temele sînt aceleaşi (dar unice în aplicarea individuală), însă modul prin care producem emoţia va rămîne întotdeauna unic. Să ne amintim citatul dat de Bloom în deschiderea canonului: o poezie sinceră este o poezie proastă. Arta este universul măştilor. Nu interesează emoţia personală: poate fi comunicată direct, la o cafea, nu e nevoie să tăiem copaci sau să punem 100.000 de filipinezi să asambleze readere, pentru a o împărtăşi lumii.

Bogdan Alexandru Stănescu este scriitor şi editor. A semnat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Editura Polirom, 2010).