Ce înseamnă să spui „nu“?

Cuvîntul acesta scurt, din două litere, acoperă o mulțime de sensuri și mesaje. „Nu“ poate fi o respingere a unei persoane sau situații, poate transmite frică, neîncredere, surpriză, durere și poate însemna stabilirea unei limite: „îmi e de ajuns“, „oprește-te aici“. Cred că cel mai sănătos „nu“ din viața noastră e cel care stabilește limite, ne ține în siguranță și ne permite să ne oprim cînd e prea mult pentru noi. Însă acest „nu“ sănătos înseamnă să te cunoști îndeajuns de bine încît să știi cînd îți e de ajuns și să ai convingerea că poți susține limitele pe care le trasezi. Pe de altă parte, există, evident, și situații în care sănătos e să spui „nu“ pentru a respinge, a fugi sau pentru că ți-e frică. Aceste situații ne sînt mai clare și mai ușor de gestionat, mai ales cînd intră în funcțiune instinctul de supraviețuire. Cele mai grele situații rămîn cele nuanțate, în care a spune „nu“ pare să fie mai degrabă o alegere decît o nevoie.

Există situații în care vrem să spunem „nu“, dar, cumva, nu putem. De unde acest blocaj?

A spune „nu“ solicitărilor care ne asaltează cu prea multe lucruri bune, prietenilor care ne cer multe mici servicii sub pălăria unei relații pe care am vrea să o menținem sau șefilor care ne „oferă ocazia“ să ne afirmăm pentru a mia oară este, pentru mulți dintre noi, o provocare herculeană. La baza ei se găsește o problemă legată de limite: foarte puțini dintre noi am avut în copilărie un „gardian protector“ corect, atent, care să ne învețe limitele sănătoase și să ni le garanteze, să ni le ocrotească. În copilăria mică, nevoia de limite apare relativ repede, după cea de atașament și de explorare. Pentru ca această nevoie să fie îndeplinită corect, se cere ca un adult să ne învețe ce e permis și ce nu, care sînt consecințele, unde se termină spațiul fizic și social în care ne permitem să „zburdăm liberi“. Altminteri, lumea fără garduri e un loc mare și înspăimîntător pentru un copil.

Cînd învățăm limitele, acestea apar în viața noastră sub formă de reguli: nu ai voie să faci asta, nu pleca acolo, nu te juca departe de casă, trebuie să te culci la o oră, să mănînci la alta etc. Astfel aflăm ce e acceptabil, corect, permis și ce nu e. Fie nu e permis niciodată, fie nu e permis încă.

Dificultatea de a spune „nu“, cu care ne confruntăm ca adulți, apare din faptul că, atunci cînd am învățat aceste limite dintr-un motiv sau altul, ne-a lipsit gardianul protector și am avut parte în schimb de un profesor cu două seturi de standarde. Pe de o parte, noi aveam nevoie ca adultul care stabilește limita în jurul nostru să ne transmită mesajul clar că ea este acolo și pentru noi, dar și pentru ceilalți. Dacă eu nu am voie să trec de un anumit gard e la fel de adevărat că el va avea grijă și ca ceilalți să nu intre peste mine. Nu am voie să lovesc, dar nici ceilalți n-au voie să mă lovească. Un astfel de gardian protector al limitelor ne transmite siguranță și ne garantează că ne va apăra, inclusiv de el însuși, dacă e cazul. În realitate, mulți dintre noi am crescut cu lecții dureroase despre două standarde de aplicare a limitelor. Pe de o parte, trebuia să respectăm cu sfințenie regulile, de teama pedepsei. Pe de altă parte, dacă altcineva le încălca, aproape sigur făcusem ceva pentru a „merita“ o astfel de invazie. Sau, pur și simplu, limitele nu erau valabile pentru solicitările invazive ale părinților, profesorilor, membrilor familiei. Cum să-i spui „nu“ lui tata? Ce fel de copil încăpățînat și nerecunoscător ești tu?

Generalizînd, avem în România cultura acestor limite sănătoase?

Să vorbești despre cît de bine ne-am însușit un mecanism sănătos de a impune, dar și de a respecta limite în România înseamnă să vorbești, inevitabil, și de trecutul nostru comunist. Pentru că într-o societate comunistă, ca de altfel în orice societate dominată de totalitarism, spiritul individual nu e încurajat să se dezvolte pentru că ar amenința însăși țesătura sistemului. Limitele existau doar unilateral, sub formă de interdicție din partea celor care aveau puterea, intruziunea în spațiul personal fiind nelimitată. Incapacitatea de a spune „nu“ ascunde aproape întotdeauna o frică. În general, frica de a nu fi respins, de a fi părăsit, de a nu fi criticat, umilit, pedepsit. Pentru noi, care venim dintr-o cultură a fricii, incapacitatea de a te opune nedreptății e un efect natural al felului în care am trăit și al felului în care părinții noștri au încercat să ne protejeze de o amenințare cu care ei trăiau zilnic. Ca să înveți să spui „nu“ ar trebui să existe un context în care oamenii să fie întrebați dacă pentru ei anumite limite sînt acceptabile sau nu și să li se demonstreze că, dacă refuză anumite lucruri, nu li se întîmplă nimic rău.

Cu cît accepți mai mult să ți se încalce limitele, cu atît devii mai furios?

Exact. Cînd vrei să spui „nu“, dar nu reușești, reacția naturală este una de frustrare. Dacă nu există nici o modalitate de a exprima această frustrare, ea se reprimă, rămîne în noi. Mai devreme sau mai tîrziu, toate negările reprimate ajung, totuși, la un punct de fierbere.

E ca atunci cînd ai o casă, cu un gazon frumos, și vecinii s-au obișnuit să treacă peste el pentru a-și scurta drumul spre curtea lor. Pe tine te deranjează, dar nu spui nimic pentru că vrei să fii un bun vecin, pentru că ai învățat să nu te cerți. În realitate, tu nu ai dezvoltat mecanismul prin care să impui limite. În timp, gazonul din fața casei începe să se strice. Mai mult, vecinii scurtează drumul din ce în ce mai aproape de casa ta, pînă ajung să-ți treacă pe sub fereastra de la bucătărie. Și vine o zi în care nu mai suporți și începi să urli la vecinii nesimțitori, care ar fi trebuit să știe că nu e normal să treacă pe sub fereastra ta. Ei se opresc și se uită la tine ca la un lunatic. E adevărat că acțiunile vecinilor care ți-au distrus gazonul sînt revoltătoare, dar tu nu ai spus niciodată că te deranjează, nu ți-ai construit gard la casă, nici măcar n-ai pus o pancartă, un semn. Mulți dintre noi nu știu să acționeze decît în acest sistem de avarie, prin explozii prea tîrzii la încălcări repetate ale propriilor limite. Adesea, aceste explozii se îndreaptă spre cel care a încălcat limitele și a adus ultima picătură în paharul prea plin, chiar dacă e prima dată cînd face asta. E ca și cum am țipa la copilul mutat de curînd în vecini care trece pentru prima dată peste gazonul din fața casei, pe cărarea bătătorită de alții.

Cum poate învăța să spună „nu“ un om care nu a învățat la timp să pună în jurul lui limite sănătoase?

Ca în orice domeniu al vieții, a învăța un obicei benefic, după ce am dobîndit deja unul nesănătos, e mai greu, dar nu imposibil. În mod natural, învățăm cele mai multe lucruri din consecințele lor. Dacă sînt apreciat pentru că am mîncat tot din farfurie (deși mă săturasem deja), voi încerca să repet comportamentul pentru că îmi aduce un beneficiu. Cînd dorim să reînvățăm ceva ce s-a instalat disfuncțional în viața noastră, întîi avem nevoie să facem o analiză post-factum a unor experiențe trecute legate de abilitatea de a spune „nu“. Cînd și față de cine se manifestă ele cel mai frecvent? Cum am învățat să accept lucruri care nu-mi fac bine și care a fost explicația? Cine m-a învățat că e inacceptabil/imoral/egoist/rău să spun „nu“? Ce am primit cînd am spus „da“ și m-am conformat, în loc să spun „nu“? Ce primesc și acum, cînd spun „da“, deși conștientizez că mă costă prea mult? Pe măsură ce descopăr răspunsurile la aceste întrebări, pot căuta resurse sănătoase pentru a primi aceleași beneficii, ca să pot apoi exersa treptat capacitatea de a spune „nu“. Aș putea descoperi că am prieteni care acceptă și refuzul meu, cînd îl transmit într-o manieră sănătoasă, asertivă. De pildă: „Apreciez că ești preocupat pentru mine și vrei să afli ce s-a întîmplat. Totuși, nu sînt pregătit să vorbesc despre asta acum“. Cînd încep să spun „nu“ la momentul potrivit, cu onestitate, descopăr că stabilirea unor limite nu e catastrofică, așa cum credeam. Pot fi un prieten bun, fără să accept toate cerințele celor din jur. M-aș putea simți împlinit fără să am nevoie constant de aprobare din partea celorlalți. Îmi pot menține poziția în companie, chiar dacă nu am acceptat să fac cele 25 de ore suplimentare.

Diferența calitativă stă în felul în care învățăm cînd și cum să spunem „nu“. Dacă ne deprindem să stabilim limita cînd începe să ne fie invadat teritoriul personal, și nu cînd ne-a ajuns deja cuțitul la os, putem să spunem „nu“ cu răbdare, consecvență și înțelepciune. Și mai rămîne loc și pentru a deschide poarta pentru celălalt. Putem spune „nu e pentru mine“, „nu așa“, „nu acum“ sau „nu încă“. Putem decide dacă se cere un „nu“ categoric, de protecție, sau un „nu“ nuanțat, de moment.

Sînt totuși oameni care nu acceptă un „nu“, fie el categoric, fie de moment. Cum îți aperi în acest caz acest „nu“?

Îl susții prin acțiune, prin atitudine și, mai ales, prin consecvență. Din lipsă de onestitate, dar și din obiceiuri care țin de cultura locului, în unele ocazii spunem un „nu“ bine-crescut atunci cînd am vrea să spunem „da“. Iar celălalt are obligația să insiste. E ușor să transferăm tiparul acesta și în alte domenii, cu impact mult mai puternic și mai dureros. De exemplu, „o femeie spune «nu» unui avans, dar de fapt asta înseamnă «da»“. De aceea refuzul ferm, categoric, fără explicații, justificări și argumente își are rolul lui.

Uneori, însă, riscăm să alunecăm în cealaltă extremă. Să-l luăm pe „nu“ în brațe, să fim reticenți la orice…

Aici vorbim de „nu“ ca marcă a rigidității. Aceasta poate proveni din frică, din dorința de a fi absolviți de vinovăție, din rezistența naturală la schimbare. Avem tendința de a respinge lucruri care ne amenință echilibrul, statu quo-ul pentru că adaptarea solicită efort și resurse, iar organismul nostru are un program de homeostazie. Trebuie însă să ținem minte că o viață în care există numai „nu“ e lipsită de creștere și de creativitate, pe cînd o viață în care există numai „da“ e lipsită de repere și de limite sănătoase.

Între cele două extreme se întinde un tărîm al învățării continue. Pentru că, la primul nivel, a ști să spui un „nu“ sănătos e o necesitate. La nivelul superior însă, cum să spui acel „nu“ e o artă.

a consemnat Stela GIURGEANU