Tunelurile și pasajele de trecere sînt privite, de obicei, ca niște lucrări de construcție practice, care permit circulația în siguranță a echipamentelor materiale – mașini, trenuri, utilaje – și a oamenilor. Grație lor se pot evita accidentele, stresul, se scurtează distanțele, se economisește timp. Pentru un sociolog, însă, tunelurile și pasajele pot însemna și altceva. Ele pot fi creații de inginerie socială decisive pentru  dezvoltarea unei comunități umane. Voi aborda subiectul tunelurilor și pasajelor de trecere din această perspectivă.

Sociologia fluxurilor

În anii ’90, o serie de cercetători sociali, preocupați de problemele de mediu, din ce în ce mai vizibile și mai acute, au dezvoltat „Sociologia fluxurilor“. Îi menționez în mod special pe Manuel Castellas și John Urry. Interesul acestui tip de sociologie a fost să prezinte influența mediului asupra oamenilor și a oamenilor asupra mediului, lucru deosebit de actual. Conform acestei concepții, comunitățile umane pot fi descrise și evaluate prin fluxurile de informații, de materiale și de energie care le traversează. Fluxurile le configurează personalitatea, identitatea. În plus, a nu fi plasat pe nici un flux este sinonim, în anumite cazuri, vom vedea, cu „moartea“ unei comunități.

Această abordare a comunităților a îmbogățit teoria sociologică generală, aflată într-o criză de idei de multă vreme. După părerea mea, aportul ei în dezvoltarea tehnicilor de inginerie socială este absolut remarcabil: vorbesc despre oportunitatea accesului facil sau dificil al comunităților la resurse. În acest context, tunelurile și pasajele de trecere pot fi privite, simbolic, ca punți către fluxurile materiale, de informații și de energie, cu alte cuvinte, ca susținători, agenți, ai dezvoltării comunitare.

Exemple de inginerie benefică

De multe ori, drumurile destinate circulației publice trec prin păduri sau cîmpuri care sînt populate de animale. Prin aceasta, omul dereglează ritmul normal de viață al viețuitoarelor din ecosisteme. Trecerea drumurilor prin păduri și cîmpuri îngreunează traversarea animalelor dintr-o parte în alta a drumului, trecere obligatorie pentru viața lor cotidiană. Așa se produc multe accidente, scade ritmul de împerechere al animalelor, dezvoltarea lor fizică stagnează sau regresează.

Din acest motiv au fost inventate ecotunelurile. Se construiesc sub șosea tuneluri de dimensiuni variabile, pentru a permite pasajul animalelor mari, de mărime medie și mică. Cu alte cuvinte, pădurea sau cîmpul sînt reintroduse într‑un flux de dezvoltare a biodiversității, iar comunitatea umană menține raporturi benefice cu natura.

Orașul Drăgășani a cunoscut cea mai mare înflorire atunci cînd a fost oraș-tîrg. Fiind pasajul de trecere al căruțelor cu sare către Dunăre, Drăgășaniul a trebuit să se configureze ca oraș-tîrg. Convoaie nesfîrșite de căruțe străbăteau orașul. Ele trebuiau să aibă spații de adăpostire. Căruțele trebuiau reparate. Caii trebuiau să fie potcoviți, hrăniți, adăpostiți. Căruțașii trebuiau să aibă la dispoziție camere la han, vinul bun de Drăgășani și mîncarea locală. Pe verbul „a trebui“ s-a dezvoltat comunitatea. Prosperitatea Drăgășaniului s-a datorat, în mod evident, plasării orașului pe fluxul material Drumul Sării. În momentul în care Drumul Sării a dispărut, Drăgășaniul a decăzut. Pentru mine, această poveste este un studiu de caz exemplar de sociologie urbană: mai întîi se construiește drumul și i se dă o destinație. Abia după aceea se construiesc casele.

Un prieten din Bruxelles m-a plimbat odată printr-un cartier șic. Nu mi-a venit să cred cînd mi-a spus că la origini fusese un amestec pauper și cenușiu de case muncitorești. Deasupra lui, pe o înălțime stîncoasă, se înălța Tribunalul din Bruxelles, înconjurat de vile luxoase. Cineva a avut ideea de a construi un lift mare care să lege zona tribunalului de cartierul muncitoresc. S-a produs o minune. Oamenii înstăriți din zona înaltă au început să vadă o resursă turistică în modestul cartier de la bază. Plasați, prin lift, pe un flux de turiști care vizitau inițial zona tribunalului, locuitorii cartierului muncitoresc au cunoscut opulența. Liftul a făcut trecerea spre fluxul turistic.

Uneori nu este bine să fii pe flux

M-am aflat la sfîrșitul lunii iulie în satul Enisala, lîngă lacul Babadag. De pe terasa casei unde locuiam, am privit cu oroare un spectacol grandios și înfricoșător în același timp. În noaptea de 29 iulie s-a declanșat un incendiu pe Insula Popina, insulă considerată strict protejată. Au ars 45 de hectare de pădure și ierburi dintr-un total de 98 de hectare.

Insula Popina este considerată loc de adăpost și popas pentru specii sălbatice rare de animale, insecte și păsări: călifarul alb, privighetoarea roșcată, ciocîrlia de Bărăgan, păianjenul veninos, „văduva neagră“, miriapodul gigant sînt cîteva dintre ele. Deși exista o interdicție totală de a pune piciorul pe insulă, în acea noapte fatidică cîțiva oameni au introdus-o pe fluxul turistic utilizînd bărcile cu motor. Au făcut grătare și au ars insula. Recent, am primit informația că arde Rezervația Naturală Vulcan, probabil din aceleași motive.

Cu mulți ani în urmă am avut privilegiul de a vedea o comunitate de excepție. La cîteva minute de Bran, după niște case răzlețe, se făcea un drum care ducea la Valea cu Calea. Cînd am văzut acest sat atipic, am avut senzația că am ieșit din spațiu și din timp. Am crezut că văd paradisul. Case așezate pe mici coline, fără garduri. Copii alergînd fericiți printre ierburi și animale, îmbrăcați sumar. Un pîrîu îngust și repede care străbătea satul, ca un ax central. Satul nu era electrificat. Casele stăteau descuiate chiar și atunci cînd proprietarii lor erau plecați cu treburi. Oamenii erau îmbrăcați în haine vechi, tradiționale, și păreau toți mulțumiți de viața lor. După obiceiul locului, toți ne salutau. Am aflat că Valea cu Calea a intrat și ea în rîndul satelor, primind electrificare, garduri și termopane. Nu știu dacă oamenii sînt mai fericiți.

În cazul acesta, intrarea pe flux a stricat viața autentică, rară, înfrățită cu natura. Fără îndoială că această intrare a adus și comodități și că i-a integrat pe țărani în lumea reală. Eu tot consider, însă, că lucrurile bune s-au stricat.

Tentația de a părăsi viața autentică prin intrarea pe flux este mare în satele noastre. Mai înțelepți, poate, decît noi, turiștii englezi cumpără case autentice în Maramureș ca să le lase neschimbate sau plătesc localnicii ca să nu schimbe nimic. Nici chiar portul lor tradițional. Pentru unii, obișnuiți cu fluxul turistic tradițional, această strategie ar fi o scoatere de pe flux.

Fără îndoială că decizia de a intra sau nu pe un flux prin proiectarea de pasaje este dificilă. Uneori evoluezi, alteori involuezi și lucrurile nu sînt întotdeauna evidente. Eu cred că un indicator de care trebuie să se țină seama în luarea unei astfel de decizii este dezvoltarea durabilă. Cea mai convenabilă definiție a acesteia, în cazul temei noastre, ar fi: „Sănătatea și bunăstarea populației garantate pe termen lung“.

Există, însă, cazuri în care luarea deciziei de intrare pe flux nu este dilematică, ci este certă. Țara trebuie străbătută de drumuri/căi ferate/căi aeriene/căi navale/pasaje bune. Aceste căi trebuie să lege toate localitățile, să nu le lase izolate. Accesul la Internet și la energie (electricitate, gaze) trebuie garantat tuturor comunităților. Numai așa li se poate asigura dezvoltarea durabilă. Țara trebuie legată, de asemenea, de comunitățile din afara graniței, prin același tip de pasaje. Țara trebuie să încerce un „nec plus ultra“ în materie de dezvoltare de fluxuri: să fie un nod energetic, informațional, material, care să servească și alte țări. Vecinii noștri, bulgarii și ungurii, au înțeles aceste lucruri. Dar noi?

Ion Dan Trestieni este sociolog.