Artă şi clase 

Este un truism să afirmi că în ultimii zece-cincisprezece ani Turcia a cunoscut o perioadă de dezvoltare economică spectaculoasă, dublată de reforme de tip democratic care au lărgit spaţiul conversaţiei publice şi al disputei civice. Datorită unor multipli factori – precum poziţia geografică privilegiată, reformele economice începute odată cu denaţionalizarea industriei în anii ‘80 şi accelerate ulterior, politica externă care a postulat paradigma „zero probleme“ cu vecinii într-o regiune volatilă –, dar şi calităţii de membră a NATO şi aspiraţiilor de aderare la UE, economia Turciei are în momentul de faţă indicatori superiori celei europene, iar ţara a devenit o atracţie pentru investitori strategici din Europa, Orientul Mijlociu sau Asia. În acelaşi timp, statul-naţiune turc este într-un moment de redefinire, care se manifestă atît politic, în primul rînd prin discuţiile în jurul revizuirii Constituţiei, cît şi social, simptomatice fiind demersurile pentru rezolvarea conflictului kurd – dar şi mişcările de stradă din ultima perioadă. Argumentul de faţă foloseşte fenomenul artei contemporane în Turcia ca un turnesol ce poate indica paradoxurile socio-politice ale acestei naţiuni tinere ce se confruntă cu provocări multiple.

În ultimul deceniu, atît creaţia cît şi piaţa de artă contemporană din Turcia s-au dezvoltat, aducînd mai ales Istanbulul, epicentru al fenomenului, în atenţia circuitului internaţional. Dar nu numai Istanbulul, ci o parte importantă a producţiei culturale din Turcia se află azi în atenţia prioritară a capitalelor europene – anul acesta, de exemplu, tîrgul de carte de la Londra are Turcia ca invitată specială. 

Pe lîngă Bienala Istanbul – organizată de Fundaţia pentru Cultură şi Artă Istanbul (IKSV), ajunsă anul acesta la a 13-a ediţie –, în ultimii 6-7 ani, în Istanbul au fost deschise numeroase spaţii şi galerii dedicate artei contemporane. Multe dintre ele sînt susţinute direct de bănci comerciale, altele de patroni ai artelor. Garanti Bank finanţează cel mai important centru de cercetare şi artă contemporană, cu filiale în Istanbul şi Ankara – SALT. AkBank are propria galerie, Arter, iar galeria şi centrul Depo sînt parte ale Fundaţiei Anadolu Kültür deţinută de Osman Kavala, om de afaceri care a creat şi editura ce l-a lansat pe Orhan Pamuk. Concentrate pe colina Beyoglu şi în Nişantaşî, multe din galeriile mai mici sînt creaţii ale noii clase de antreprenori culturali emergentă în Istanbul. Pe de altă parte, în Turcia nu există, încă, un muzeu de artă contemporană, privat, sau cu atît mai puţin naţional.

Ce a dus la o astfel de concentrare a producţiei culturale în arta contemporană şi ce tip de dinamică socio-economică prezentă şi viitoare relevă ea?

Clasa de mijloc, antreprenorialul 

Două fenomene socio-economice caracterizează ultimele două decenii în Turcia: de-naţionalizarea industriei din Anatolia şi liberalizarea pieţei, ambele ducînd la apariţia unei noi clase antreprenoriale, cunoscuţii „tigri anatolieni“, şi la consolidarea şi lărgirea clasei de mijloc, în contextul creşterii puterii de cumpărare şi a stabilităţii politice asigurate în perioada guvernării AKP (începînd cu 2002). 

Pe scurt, tigrii anatolieni sînt parte dintr-un fenomen mai larg în Orientul Mijlociu: emergenţa clasei de „antreprenori pioşi“, oameni de afaceri, de obicei bărbaţi, conectaţi global, cu sensibilităţi neoliberale din punct de vedere economic, dar conservatori din punct de vedere social – nu mult diferiţi de neoconservatorii din Statele Unite. În Turcia, aceştia formează principalul sprijin al AKP, partidul premierului Tayyp Recep Erdogan. Acest partid a asigurat stabilizarea şi lărgirea spaţiului democratic al disputei civice în Turcia şi a pavat calea succesului pentru noua pătură de mijloc din oraşele ţării, inclusiv Istanbul. Discursul despre societate al acestei clase şi al puterii în momentul de faţă este unul de tip neoliberal conservator, care încurajează dezvoltarea economică şi financiară, investiţiile şi consumul.

Pe de altă parte, vechea burghezie, formată odată cu statul-naţiune turc, în perioada kemalistă, continuă să deţină monopoluri în marea industrie, prin reţele familiale care dau şi numele grupurilor industrial-financiare cum ar fi Koç, Sabancî sau Arkas. Poate nu întîmplător aceştia sînt şi principalii patroni ai artelor în Turcia – Sabancî avînd şi o reţea de muzee, iar Koç fiind susţinător principal al bienalei de artă contemporană şi al muzeului de artă modernă Istanbul Modern. Principalii colecţionari de artă contemporană se selectează mai degrabă dintre aceştia, în cuvintele lui Mari Spirito, galerist newyorkez stabilit la Istanbul: „Cei mai mulţi colecţionari de artă contemporană în Turcia au o vîrstă de peste 40 de ani, au tendinţa de a fi susţinătorii activităţilor culturale în mai multe domenii, muzică, dans şi arte vizuale, şi vin din familii vechi, care, în general, au un discurs laic despre Turcia.“ 

În acelaşi timp, publicul larg al artei contemporane – care nu îşi permite să achiziţioneze, însă participă activ la fenomen – este mai degrabă tînăr, provenind din clasa de mijloc, cu sensibilităţi diferite şi origini familiale diverse. Putem găsi printre ei atît tineri proveniţi din familii mai degrabă laice, cît şi din pătura de mijloc sau antreprenorială conservatoare. Arta contemporană fiind un instrument de critică socială, avem sensibilităţi atît de stînga cît şi de dreapta, care se reunesc în galeriile de artă.

Neoliberalism, cetăţenie

Paradoxul artei contemporane este faptul că se sprijină financiar pe şi că practică chiar fenomenul pe care îl critică: neoliberalismul. În fapt, discursul artei contemporane este cel al sistemului care îşi permite critica din interior. Practicile sînt însă mult mai complicate şi pot, de fapt, susţine fenomenul pe care îl critică. Spre exemplu, unul din fenomenele cele mai pregnante în zonele urbane din Turcia este urbanismul şi gentrificarea accelerată, susţinută de politicile neoliberale ale vremii – proces valabil la nivel global –, intens criticat în discursul artiştilor contemporani. Instalarea spaţiilor pentru artă contemporană, a galeriilor şi a artiştilor, în cartiere defavorizate constituie chiar vîrful de lance al gentrificării. În unele cazuri, arta contemporană propune direct forme de dezvoltare urbană şi gentrificare bazate pe industria culturală – să o numim o gentrificare de jos în sus. 

De multe ori, populaţia locală este nemulţumită de apariţia galeriilor de artă şi reacţionează chiar violent, cum s-a întîmplat în 2010 în Tophane, Istanbul, cînd mai multe galerii au fost atacate de locuitorii cartierului, care nu doreau apariţia unor spaţii ce cresc automat valoarea proprietăţilor şi a chiriilor în zonă. Neavînd instrumentele de expresie publică a disensiunilor, aceste mişcări civice au fost neglijate – în ciuda unor eforturi de a dezbate sursa lor chiar în cadrul unor manifestări ale galeriilor din zonă.

Pe de altă parte, gentrificarea impusă de sus în jos susţine marile investiţii şi crearea spaţiilor pentru tranzacţii financiare şi de consum. Ca şi în România, acest tip de gentrificare este agreat de putere, servind unei creşteri economice rapide şi, implicit, clasei politice la putere. Opoziţia faţă de un astfel de demers de dezvoltare vine chiar din zona culturală şi artistică, zona care are şi instrumentele de articulare ale disensiunilor civice mai bine puse la punct. De fapt, chiar o astfel de opoziţie a dus la inventarea bienalei de la Sinop, care opune modelului de dezvoltare propus de stat – precum construirea unei centrale nucleare în apropiere – un alt model, bazat pe turism şi cultură.  

În momentul de faţă, statul turc este reprezentat de partidul la putere, AKP – care are un discurs conservator, dar care a asigurat reforme democratice. În acelaşi timp, AKP se revendică de la trecutul imperial al Turciei şi face eforturi de a realiza o viziune multiculturală asupra cetăţeniei, procesul de pace cu mişcarea PKK fiind cel mai vizibil pas în această direcţie. 

Acceptarea criticii sociale rămîne însă o provocare pentru puterea actuală, mai ales că acest fapt nu este conturat, în momentul de faţă, în termenii unei politici identitare, ci al lărgirii spaţiului civic de consultare. Este de remarcat că, indiferent cine s-ar afla la putere, puterea ar fi criticată din aceeaşi direcţie (inclusiv a artei contemporane) pentru politica de tip neoliberal. Arta contemporană critică nu gentrificarea în sine – căci şi ea este un instrument al acestei gentrificări –, ci viziunea de sus în jos, care elimină participarea culturală şi civică în acest proces. 

Viitorul postcolonial

Toate acestea relevă două modele de modernităţi în competiţie, în Turcia: o modernitate bazată pe modelul neoliberal al pieţei libere, dublată de un discurs conservator asupra societăţii, cealaltă bazată pe o integrare civică de tip social, dar cu un discurs încă neacceptat sau neînţeles asupra politicilor economice. Poate pentru că este un discurs încă în formare la nivel global.

Într-o viziune mai largă însă, deşi critica actuală a puterii vine dintr-o zonă de sensibilitate care se bazează pe un stat-naţiune laic, aceasta nu ţine seamă de o realitate istorică a spaţiului turcesc: ne aflăm mai degrabă pe un teritoriu postcolonial al unui imperiu intern, în care tipul de cetăţenie modernă propus de republicanismul turc pare să fi ajuns la limita sa istorică. Dacă amploarea disensiunii este analizată în termenii opoziţiei laice faţă de o putere islamică, impasul este fără ieşire, căci premisele sînt eronate. 

De fapt, Turcia este mai degrabă asemănătoare întregii Europe (sau unei mari părţi a acesteia), decît unui anume stat-naţiune european. Teritoriul său este parte dintr-un fost imperiu intern, care s-a prăbuşit odată cu imperiile interne europene: Habsburgic şi Austro-Ungar. Provocarea actuală a Turciei este aceea de redefinire a cetăţeniei sale, în termenii momentului postcolonial şi postnaţional. Soluţia în Europa a fost crearea spaţiului comun al Uniunii Europene. Paradoxul este că Turcia ca stat-naţiune are o îndreptăţire istorică la aspiraţiile sale europene. Ca fost imperiu, însă, are nevoie şi de rezolvarea în termeni politici a trecutului său imperial. În alte cuvinte, Turcia va avea nevoie de un dublu efort, de redefinire a cetăţeniei în termeni identitari (postcoloniali şi postnaţionali) şi, în acelaşi timp, de lărgire a spaţiului democratic către forme diverse de manifestare a disensiunilor inerente unui astfel de spaţiu.  

Alexandru Bălăşescu este director adjunct al Institutului Cultural Român – Istanbul. Cu un doctorat în antropologie la University of California, Irvine, a scris lucrarea Paris elegant, Teheran incitant (2008).