Acum aproape 15 ani, pe drumul de întoarcere de la o filmare și încă sub impresia celor văzute, l-am întrebat pe colegul meu, un cameraman talentat, aproape de vîrsta pensionării: De ce credeți că atîtea căsnicii se termină cu un divorț? Mi-a răspuns, aproape imediat: Pentru că oamenii nu mai știu cum să ajungă la un compromis.

N-am uitat această replică și mereu m-am gîndit dacă există compromisuri de mai multe feluri, mai mari sau mai mici, acceptate sau inadmisibile, de trecut cu vederea sau impardonabile. Mai avem capacitatea de a le face sau e o artă care trebuie reînvățată? Se destramă oare relațiile pentru că oamenii și-au pierdut abilitatea de a face compromisuri?

Am încercat să trasăm, în Dosarul de săptămîna aceasta, o radiografie a compromisului. Să aflăm dacă mai este politica arta compromisului sau dacă se poate face jurnalism fără compromisuri; cum s-a ajuns de la compromis la compromitere în regimuri politice dictatoriale și ce rol are discernămîntul cînd se face o alegere; de ce compromisul devine mai degrabă o reinventare cînd te adaptezi la o țară nouă, dacă poți găsi echilibrul pentru un carusel al compromisurilor cînd ești dramaturg sau editor de carte, dar și cît de importantă este educația emoțională în relațiile interumane de orice fel. Problemele se rezolvă prin negociere, prin acceptarea celui de lîngă noi ca fiind diferit, niciodată prin abandon. Altfel, divorțul devine inevitabil.

Dosarul de față a fost gîndit cu mai bine de o lună în urmă. Între timp, vremurile tulburi pe care le traversăm ne-au obligat aproape zilnic la compromisuri, firești sau impuse. Așa cum se afirmă într-unul dintre texte, e foarte posibil ca această pandemie să se termine printr-un nou compromis. Printr-o altfel de înțelegere a identităților personale și comunitare.

Ilustrație de Ion BARBU