Dimitrie Teleor (cîți mai știu cine a fost?) povestește că într-o zi, la berărie, Caragiale a fost deodată asediat de un grup fierbinte de studenți mediciniști cu veleități literare, care tocmai puneau la cale o foaie a lor. Văzîndu l, s-au repezit la masa dramaturgului și nu l-au mai lăsat pînă cînd acesta nu le a promis un mic text de deschidere a ocazionalei publicații literare. A trecut ceva vreme, Caragiale uitase poate, cînd, într-o dimineață, s-a trezit cu studenții la ușă – veniseră după textul promis. A încercat dramaturgul să o dea cotită, să iasă cumva de sub puterea promisiunii pe care o făcuse la berărie sub presiunea entuziasmului tineresc al studenților, dar n-a fost chip. Studenții voiau textul chiar atunci, pentru că pleca foaia la tipar chiar în acea zi. În fine, chinuit un pic, Caragiale a intrat într-o încăpere alăturată să scrie ceva, orice, habar n-avea ce. Cuminți, să nu l deranjeze pe maestru, studenții s au așezat în așteptare. A trecut cam o oră pînă cînd Caragiale, excedat, a ieșit din camera în care intrase. Avea o pagină în mînă, pe care se vedea limpede că e scris un singur rînd, în capul ei. „Atîta am putut. Asta e. Luați-o și lăsați-mă!“ Tinerii au luat pagina și s-au precipitat să vadă ce scria în acel unic rînd. Au putut citi următoarele vorbe: „Opinia e liberă, dar nu e obligatorie.“ Este una dintre cele mai de bun-simț fraze scrise vreodată în limba română. Iar dovada cea mai bună că despre bun-simț e vorba, nu despre inteligență, nici despre umor, este că astăzi, cînd chestiile inteligente și simpatice au mare trecere, aproape nimeni nu o mai pomenește. Căci astăzi bunul-simț nu mai are nici o trecere…

Așadar, opinia este liberă, dar nu și obligatorie. O fi fost clară fraza aceasta acum un veac și jumătate. Astăzi, însă, nu mai e deloc limpede ce vrea să spună, pentru că trăim vremuri în care libertatea e obligatorie. Prin urmare, fericitul trăitor al acestor fericite timpuri fiind obligatoriu liber și opinia fiind, la rîndul ei, liberă, iată cum opinia devine obligatorie. Exprimă-te! Spune ce ai în minte! Nu te rușina! Nu te cenzura! Și dacă spui o prostie, nu-i nimic, spune orice! Întotdeauna e mai bine să ai o opinie (oricare) decît să n-ai nici una! E important să te exprimi! Exiști numai dacă te exprimi! Nimic nu e mai important decît să te exprimi! Nu contează ce spui, numai spune! Și în mijlocul acestei culturi, de un duh nebun, apare cea mai potrivită invenție tehnologică: Facebook. Sau, cum i se mai spune, „o rețea de socializare“. Ar fi mai potrivit, poate, o rețea de vociferare. De nu cumva e ceva mai grav…

Cînd drumurile Americii au început să se umple de automobile și, inevitabil, accidentele de circulație s-au înmulțit, juriștii de peste Ocean au rezolvat foarte elegant problema răspunderii pentru aceste accidente. Figura automobilistului era cu totul nouă, așadar cu cine trebuia el asemuit ca să i se poată construi o justă fundamentare a răspunderii? S a spus că automobilul, dacă este condus cu viteză imprudentă, sub influența unor substanțe sau în disprețul semnelor de circulație, trebuie considerat o armă letală pentru că, în asemenea circumstanțe, are capacitatea să ucidă. Așadar, dacă cineva este lovit de un automobil condus nebunește, este ca și cum ar fi împușcat sau înjunghiat. E crimă! Sub mîna unui șofer care respectă legea, automobilul e automobil; sub mîna unui șofer care încalcă legea, același automobil devine o armă, cu toate consecințele ce decurg de aici. Această abordare venea ca o consecință a ideii mai vechi că lucrurile sînt moralmente neutre și că doar omul care le manipulează le face să fie benefice sau malefice. O idee ce pare a fi clarificatoare, căci separă omul de lucru și stabilește că vinovățiile nu pot fi niciodată ale lucrului, ci întotdeauna ale mîinii omenești care-l manevrează. Ați zice că nu e nimic mai firesc și, poate, chiar ați ridica zîmbind o sprînceană gîndindu-vă: „Ia uite, ce să-ți spun, ce deștepți sînt ăștia, și-au dat seama că nu lucrurile, ci oamenii care le mișcă trebuie trași la răspundere“. Dar chiar dacă treaba pare simplă, nu e deloc așa. De pildă, printre cei foarte mulți care se opun circulației libere/liberalizate a armelor de foc, predomină ideea că armele trebuie ținute departe de oameni pentru că aceștia vor ucide mai ușor dacă au arme la îndemînă decît dacă nu au. Prin urmare, nebunia criminală te apucă mai degrabă dacă ai pistolul la brîu decît dacă n-ai deloc pistol. În acest caz, lucrurile (i.e. armele), prin simpla lor vecinătate cu omul, prin plasarea lor la îndemînă, par a avea darul de a scoate demonii din om. Ții arma departe, ții instinctul rău domolit. Așadar, lucrul nu e chiar neutru din punct de vedere moral. O spusese și Apostolul Pavel cînd a scris că toate ne sînt îngăduite, dar nu toate ne sînt de folos. Iar dintre cele care nu ne sînt de folos cele mai multe sînt, de fapt, periculoase prin directa lor influență asupra noastră, iar celelalte sînt periculoase prin inutilitatea lor. Dar cine e Apostolul să mai ținem noi cont de el, două mii de ani mai tîrziu? Noi sîntem deștepți și știm mai bine, nu degeaba sîntem recenți. De pildă, nici nu mai întrebăm cu adevărat dacă ceea ce ne oferă tehnologia astăzi – de pildă, Facebook – chiar ne este de folos sau nu. Înainte să ne întrebăm cu adevărat, dăm răspunsul deplin convinși: ne e de mare folos, de atît de mare folos că nu mai putem fără el!

De la un timp, pe măsură ce înțeleg cum funcționează de fapt și ce efecte poate produce, îmi dau seama că Facebook trebuie tratat ca o armă. Sigur, nu e este o armă în sensul direct al cuvîntului. Poate că nici într-un sens judiciar-circumstanțial, cum am explicat mai sus că este automobilul. Dar în sens moral și psihologic, n-am nici o ezitare să socotesc Facebook o armă. Cu Facebook, mințile oamenilor se „otrăvesc“ atît de ușor, sufletele lor se „ucid“ atît de grabnic. În lumea occidentală, Facebook este singurul loc în care „linșajul“ se mai practică. Și se practică cu o înspăimîntătoare conștiință a datoriei civice. Facebook este locul în care ți se arată că dacă ești rău e OK – nu degeaba fenomenul „haters“ aici s-a dezvoltat cel mai bine. V-ați întrebat vreodată de ce pe Facebook nu apare un fenomen de gen „lovers“, în care sute sau mii de oameni să se repeadă cu dragoste asupra cuiva, dar există fenomenul „haters“? Poate pentru că Facebook este instrumentul aflat la îndemînă care scoate din noi demonul? Și dacă Facebook e arma, atunci opiniile sînt gloanțele. Facebook pune în mîna oricui puterea de a „ucide“ pe oricine are poftă. Intră pe Facebook și trage cu opiniile tale unde poftești. Facebook e la un click distanță, iar opiniile sînt la purtător. Ați observat viteza cu care gîndurile devin opinii cînd omul se apropie de Facebook? E viteza glonțului.

Cînd argumentez că Facebook ar trebui tratat ca o armă de foc, pledînd pentru un acces limitat al omului la el, mi se răspunde mereu că este imposibil. Arma a ajuns în mîna tuturor și toată lumea e atît de atașată de ea, încît și cei mai fanatici susținători ai Amendamentului 2 al Constituției americane par niște prunci inocenți. Totuși, și susținătorii dreptului de a purta arme, și susținătorii liberului acces la Facebook vorbesc în aceiași termeni: e vorba de libertatea lor individuală. Le iei arma/Face-book, le iei libertatea. Și imediat vine o întrebare: există o libertate de a face rău altora? Sigur că există, chiar dacă necodificată ori, adesea, suprimată de lege. Ea stă înscrisă în inima fiecăruia dintre noi și va fi acolo, cred, pînă la sfîrșit. Să nu ne amăgim, liberul acces la Facebook echivalează cu libertatea de a face rău altora. Veți spune că nu toți trag cu opinii pe Facebook. Cei mai mulți se mulțumesc să pună poze cu animale, apusuri de soare și copii. E drept, dar pentru atîta lucru merită plătit prețul? Pentru plăcerea infantilă de a arăta întregii planete farfuria ta de lasagna merită să accepți că cineva sau chiar tu însuți, din te miri ce, poate/poți fi mîine sfîșiat de o haită sălbatică de „justițiari“ care cred, în nu știu ce privință, invers decît tine? Mai gîndiți-vă puțin…

Foto: www.semtrio.com/flickr.com