Arma Facebook

Publicat în Dilema Veche nr. 792 din 25 aprilie – 1 mai 2019
Arma Facebook jpeg

Dimitrie Teleor (cîți mai știu cine a fost?) povestește că într-o zi, la berărie, Caragiale a fost deodată asediat de un grup fierbinte de studenți mediciniști cu veleități literare, care tocmai puneau la cale o foaie a lor. Văzîndu l, s-au repezit la masa dramaturgului și nu l-au mai lăsat pînă cînd acesta nu le a promis un mic text de deschidere a ocazionalei publicații literare. A trecut ceva vreme, Caragiale uitase poate, cînd, într-o dimineață, s-a trezit cu studenții la ușă – veniseră după textul promis. A încercat dramaturgul să o dea cotită, să iasă cumva de sub puterea promisiunii pe care o făcuse la berărie sub presiunea entuziasmului tineresc al studenților, dar n-a fost chip. Studenții voiau textul chiar atunci, pentru că pleca foaia la tipar chiar în acea zi. În fine, chinuit un pic, Caragiale a intrat într-o încăpere alăturată să scrie ceva, orice, habar n-avea ce. Cuminți, să nu l deranjeze pe maestru, studenții s au așezat în așteptare. A trecut cam o oră pînă cînd Caragiale, excedat, a ieșit din camera în care intrase. Avea o pagină în mînă, pe care se vedea limpede că e scris un singur rînd, în capul ei. „Atîta am putut. Asta e. Luați-o și lăsați-mă!“ Tinerii au luat pagina și s-au precipitat să vadă ce scria în acel unic rînd. Au putut citi următoarele vorbe: „Opinia e liberă, dar nu e obligatorie.“ Este una dintre cele mai de bun-simț fraze scrise vreodată în limba română. Iar dovada cea mai bună că despre bun-simț e vorba, nu despre inteligență, nici despre umor, este că astăzi, cînd chestiile inteligente și simpatice au mare trecere, aproape nimeni nu o mai pomenește. Căci astăzi bunul-simț nu mai are nici o trecere…

Așadar, opinia este liberă, dar nu și obligatorie. O fi fost clară fraza aceasta acum un veac și jumătate. Astăzi, însă, nu mai e deloc limpede ce vrea să spună, pentru că trăim vremuri în care libertatea e obligatorie. Prin urmare, fericitul trăitor al acestor fericite timpuri fiind obligatoriu liber și opinia fiind, la rîndul ei, liberă, iată cum opinia devine obligatorie. Exprimă-te! Spune ce ai în minte! Nu te rușina! Nu te cenzura! Și dacă spui o prostie, nu-i nimic, spune orice! Întotdeauna e mai bine să ai o opinie (oricare) decît să n-ai nici una! E important să te exprimi! Exiști numai dacă te exprimi! Nimic nu e mai important decît să te exprimi! Nu contează ce spui, numai spune! Și în mijlocul acestei culturi, de un duh nebun, apare cea mai potrivită invenție tehnologică: Facebook. Sau, cum i se mai spune, „o rețea de socializare“. Ar fi mai potrivit, poate, o rețea de vociferare. De nu cumva e ceva mai grav…

Cînd drumurile Americii au început să se umple de automobile și, inevitabil, accidentele de circulație s-au înmulțit, juriștii de peste Ocean au rezolvat foarte elegant problema răspunderii pentru aceste accidente. Figura automobilistului era cu totul nouă, așadar cu cine trebuia el asemuit ca să i se poată construi o justă fundamentare a răspunderii? S a spus că automobilul, dacă este condus cu viteză imprudentă, sub influența unor substanțe sau în disprețul semnelor de circulație, trebuie considerat o armă letală pentru că, în asemenea circumstanțe, are capacitatea să ucidă. Așadar, dacă cineva este lovit de un automobil condus nebunește, este ca și cum ar fi împușcat sau înjunghiat. E crimă! Sub mîna unui șofer care respectă legea, automobilul e automobil; sub mîna unui șofer care încalcă legea, același automobil devine o armă, cu toate consecințele ce decurg de aici. Această abordare venea ca o consecință a ideii mai vechi că lucrurile sînt moralmente neutre și că doar omul care le manipulează le face să fie benefice sau malefice. O idee ce pare a fi clarificatoare, căci separă omul de lucru și stabilește că vinovățiile nu pot fi niciodată ale lucrului, ci întotdeauna ale mîinii omenești care-l manevrează. Ați zice că nu e nimic mai firesc și, poate, chiar ați ridica zîmbind o sprînceană gîndindu-vă: „Ia uite, ce să-ți spun, ce deștepți sînt ăștia, și-au dat seama că nu lucrurile, ci oamenii care le mișcă trebuie trași la răspundere“. Dar chiar dacă treaba pare simplă, nu e deloc așa. De pildă, printre cei foarte mulți care se opun circulației libere/liberalizate a armelor de foc, predomină ideea că armele trebuie ținute departe de oameni pentru că aceștia vor ucide mai ușor dacă au arme la îndemînă decît dacă nu au. Prin urmare, nebunia criminală te apucă mai degrabă dacă ai pistolul la brîu decît dacă n-ai deloc pistol. În acest caz, lucrurile (i.e. armele), prin simpla lor vecinătate cu omul, prin plasarea lor la îndemînă, par a avea darul de a scoate demonii din om. Ții arma departe, ții instinctul rău domolit. Așadar, lucrul nu e chiar neutru din punct de vedere moral. O spusese și Apostolul Pavel cînd a scris că toate ne sînt îngăduite, dar nu toate ne sînt de folos. Iar dintre cele care nu ne sînt de folos cele mai multe sînt, de fapt, periculoase prin directa lor influență asupra noastră, iar celelalte sînt periculoase prin inutilitatea lor. Dar cine e Apostolul să mai ținem noi cont de el, două mii de ani mai tîrziu? Noi sîntem deștepți și știm mai bine, nu degeaba sîntem recenți. De pildă, nici nu mai întrebăm cu adevărat dacă ceea ce ne oferă tehnologia astăzi – de pildă, Facebook – chiar ne este de folos sau nu. Înainte să ne întrebăm cu adevărat, dăm răspunsul deplin convinși: ne e de mare folos, de atît de mare folos că nu mai putem fără el!

De la un timp, pe măsură ce înțeleg cum funcționează de fapt și ce efecte poate produce, îmi dau seama că Facebook trebuie tratat ca o armă. Sigur, nu e este o armă în sensul direct al cuvîntului. Poate că nici într-un sens judiciar-circumstanțial, cum am explicat mai sus că este automobilul. Dar în sens moral și psihologic, n-am nici o ezitare să socotesc Facebook o armă. Cu Facebook, mințile oamenilor se „otrăvesc“ atît de ușor, sufletele lor se „ucid“ atît de grabnic. În lumea occidentală, Facebook este singurul loc în care „linșajul“ se mai practică. Și se practică cu o înspăimîntătoare conștiință a datoriei civice. Facebook este locul în care ți se arată că dacă ești rău e OK – nu degeaba fenomenul „haters“ aici s-a dezvoltat cel mai bine. V-ați întrebat vreodată de ce pe Facebook nu apare un fenomen de gen „lovers“, în care sute sau mii de oameni să se repeadă cu dragoste asupra cuiva, dar există fenomenul „haters“? Poate pentru că Facebook este instrumentul aflat la îndemînă care scoate din noi demonul? Și dacă Facebook e arma, atunci opiniile sînt gloanțele. Facebook pune în mîna oricui puterea de a „ucide“ pe oricine are poftă. Intră pe Facebook și trage cu opiniile tale unde poftești. Facebook e la un click distanță, iar opiniile sînt la purtător. Ați observat viteza cu care gîndurile devin opinii cînd omul se apropie de Facebook? E viteza glonțului.

Cînd argumentez că Facebook ar trebui tratat ca o armă de foc, pledînd pentru un acces limitat al omului la el, mi se răspunde mereu că este imposibil. Arma a ajuns în mîna tuturor și toată lumea e atît de atașată de ea, încît și cei mai fanatici susținători ai Amendamentului 2 al Constituției americane par niște prunci inocenți. Totuși, și susținătorii dreptului de a purta arme, și susținătorii liberului acces la Facebook vorbesc în aceiași termeni: e vorba de libertatea lor individuală. Le iei arma/Face-book, le iei libertatea. Și imediat vine o întrebare: există o libertate de a face rău altora? Sigur că există, chiar dacă necodificată ori, adesea, suprimată de lege. Ea stă înscrisă în inima fiecăruia dintre noi și va fi acolo, cred, pînă la sfîrșit. Să nu ne amăgim, liberul acces la Facebook echivalează cu libertatea de a face rău altora. Veți spune că nu toți trag cu opinii pe Facebook. Cei mai mulți se mulțumesc să pună poze cu animale, apusuri de soare și copii. E drept, dar pentru atîta lucru merită plătit prețul? Pentru plăcerea infantilă de a arăta întregii planete farfuria ta de lasagna merită să accepți că cineva sau chiar tu însuți, din te miri ce, poate/poți fi mîine sfîșiat de o haită sălbatică de „justițiari“ care cred, în nu știu ce privință, invers decît tine? Mai gîndiți-vă puțin…

Foto: www.semtrio.com/flickr.com

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.