Necesitatea de a dezbate în Dilema veche cum devin realitate proiectele culturale teatrale şi cele de dans a apărut vara trecută, cînd ideea Centrului de Creaţie "Andrei Şerban" era înlocuită cu explicaţii prietenoase de un ipotetic Centru Cultural "Ion Sava". Au trecut cîteva luni bune: Andrei Şerban a revenit şi se pregăteşte să monteze, despre Ion Sava nu se mai ştie nimic. Încă una dintre situaţiile cînd inerţia sistemului i-a învins pe cei care vroiau să încerce altceva. Altceva, dar nu în afara lui. Pentru că în acest exemplu, lesne de multiplicat, se exprimă paradoxul tuturor tendinţelor novatoare de pe scena românească (teatru şi dans): sistemul centralizat subvenţionat e detestabil, dar toate spiritele inovatoare vor să se instituţionalizeze contînd pe contribuţia statului. Se aşteaptă astfel de la banii publici subvenţionarea rămăşiţelor mai mult sau mai puţin luxoase ale moştenirii, dar şi sprijinirea celor ce vor s-o disloce. Nu ar fi imposibil, în condiţiile în care banii despre care e vorba ar fi disponibili, dar cum fondurile pentru cultură sînt mereu mai mici decît necesarul, se împarte atît cît este, spre nemulţumirea tuturor. Dacă se adaugă eternele vanităţi conflictuale, artiştii care se grăbesc să avertizeze grabnica prăbuşire a construcţiei proiectate de alţi artişti, devine clar de ce proiectele culturale se realizează atît de greu. Între timp, Administraţia Fondului Cultural Naţional a lansat oferta ei de subvenţii. Pentru a cere bani ("a aplica" - cum se spune în noua limbă de lemn a birocraţiei cu ambiţii europene) e necesară completarea unor formulare menite să confirme calitatea de artişti şi de buni gospodari a suplicanţilor. Formalizarea acestor date omogenizează pretenţiile, personalitatea artistului (a artiştilor) dispare, impostura şi creativitatea folosesc aceeaşi limbă managerială. Ca şi în sănătate, unde managerii îi înlocuiesc pe medici la conducerea spitalelor, în artele spectacolului în fruntea proiectelor de spectacol sînt doriţi manageri, nu artişti.Un proces, desfăşurat organic în Occident, este adaptat fără a trece printr-o analiză critică. Lectura cererilor lasă cu greu să se întrevadă originalitatea proiectului: artistul nu are cum dovedi pe hîrtie că are talent, de altfel nici nu i se cere aşa ceva, el trebuie să explice cum va redistribui banii primiţi. Apare printre rînduri problema ce fel de artă se subvenţionează din bani publici: cea populară (parcă n-ar avea nevoie, dacă demersul artistic se poate compensa prin veniturile aduse de publicul de masă) sau cea inovatoare, pe care nu toţi plătitorii de impozite o agreează sau o înţeleg? Cu toate eforturile depuse de oficiali, de televiziuni, de organizatorii unor şuşe, artele spectacolului supravieţuiesc atît ca expresie a gustului popular, cît şi în formele lor cele mai rafinate. Victorioase în acest conflict sînt încăpăţînarea unor artişti, capacitatea lor de a coagula energii creatoare şi, nu în ultimul rînd, disponibilitatea unui public care îi caută pe artişti şi este alături de ei. Centrul "Ion Sava" a dispărut înainte de a se înfiinţa. Andrei Şerban montează în teatrele din România. Pînă la urmă asta contează. (M. B.)