Pînă la 18 ani am crescut cu peşte.

Bunicii mei au trăit pe un ponton care a bătut Dunărea în sus şi-n jos. Au crescut cu peşte, în lipsă de altceva. Aveau fosfor în sînge, de la cît peşte au mîncat.

La pensionare au primit un apartament în Tulcea. Am locuit împreună cu ei şi cu o mătuşă care lucra la abator. Controlul era strict, dar reuşea din cînd în cînd să sustragă cîte o fleică. Carnea era delicatesă rară în familie. Mai norocoasă era cealaltă mătuşă, care lucra la Întreprinderea de pescuit oceanic. Aveam congelatorul plin de merluciu şi cămara plină de conserve. Tatăl meu s-a mutat din Tulcea în Sulina, unde peştele – de mare şi de Dunăre – şi icrele erau valută forte. Regulat, trimitea acasă genţi burduşite de peşte şi de borcănele cu icre. Cred că, pe întuneric, casa noastră era fosforescentă. Am trăit în miros de crap. Chiuveta de la bucătărie mirosea a ştiucă. Cada mirosea a raci. Covorul din bucătărie era îmbibat de prăjeală de somn. Holul blocului duhnea a saramură de biban, scrumbie afumată, scordolea, şalău la cuptor şi mujdei. Uneori găseam în ciorapii flauşaţi solzi uscaţi de caras sau oase de peşte. Ceauşescu mirosea a peşte, pentru că pungile trimise din Sulina veneau învelite în straturi generoase de Scînteia cu pozele lui, umede de la dezgheţ. Vacanţele mele din Deltă au avut miros de peşte. La fel şi Paştele, şi Crăciunul – pentru că puneam peşte şi-n chiftele, şi-n sarmale. Plocoanele pe care le duceam în epocă ar fi trebuit să miroasă a tutun, pentru că erau transportate în pungi lucioase inscripţionate cu Kent şi Marlboro, dar înăuntru era tot peşte – nu degeaba le spuneam peşcheşuri.

Pînă la 18 ani am mîncat peşte din necesitate, dimineaţa, la prînz şi seara, cît pentru tot restul vieţii. Singurele bucurii erau cele, rare, cînd aveam parte de sturion, acea miraculoasă specie de peşte care nu miroase a peşte, ci a porc – sau cel puţin aşa o percepeam eu pe-atunci. Nu am făcut foame cu adevărat decît atunci cînd mergeam în vreo tabără şi cheltuiam toţi banii de buzunar pentru a ieşi ilicit la un restaurant unde îmi comandam, fără regrete, o friptură extravagantă.

După Revoluţie, am plecat la Bucureşti la facultate. Probabil că dacă s-ar fi terminat lucrul la Canalul Dunăre-Marea Neagră, Capitala ar fi fost deja sătulă de peşte, ca mine. Aşa însă, peştele a devenit valuta mea forte. În studenţie, am hrănit un întreg palier din cămin cu peşte prăjit, icre cu ceapă şi cu conservele pe care le depozitam sub pat. Am trecut examene la materii dureroase, ba chiar am avut şi bursă, graţie pungilor cu peşte proaspăt primite de acasă şi pasate profesorilor. Chiar şi de armată am scăpat cu cîteva kile de peşte. Rudele din Bucureşti, la care mai stăteam din cînd în cînd, aveau şi ele partea lor din generoasele pachete trimise ba cu trenul, ba cu autocarul. În primii mei ani de lucru într-o redacţie bucureşteană construită pe model occidental, petrecerile pe care le dădeam de ziua mea aveau un iz puternic de cherhana, imun la aerisirile ulterioare. De prisos, cred, să mai menţionez că în tot acest timp nu am mai mîncat decît rareori peşte. Foamea mea găsise deja alte debuşeuri. Întotdeauna însă mi-a răsunat în minte vorba bunicului meu, care mi-a acompaniat copilăria şi adolescenţa, cînd cu greu puteam avea altceva pe masă: cîtă vreme are balta peşte, n-o să murim de foame.

Acum cîţiva ani am reînceput să mănînc peşte, la restaurant, şi i-am simţit cu adevărat gustul. Un gust pe care nu l-a avut niciodată pentru mine, pentru că rolul lui a fost, pînă atunci, altul. Astăzi, balta nu mai are peşte, dovadă şi rarele ocazii cînd mai primesc astfel de pacheţele de acasă. Mă bucur de ele cum nu m-am bucurat niciodată cînd le aveam sau le primeam în cantităţi industriale. Pentru prima oară a început să-mi placă peştele. 

Mihai Chirilov este critic de film. 

Foto: L. Muntean