În 20 de ani documentarul s-a mişcat mai greu decît ficţiunea. Gloriile trecutului au ieşit din circuit, unele împinse de vîrstă, altele atrase în alte sfere de preocupări mai mult sau mai puţin cinematografice. „Familia“ de la Studioul „Alexandru Sahia“ a căzut în uitare odată cu acel sediu de la Şosea, care de decenii se afla în vecinătatea protipendadei nomenclaturiste. Vedetele generaţiei ’80, de la care ne aşteptam să-şi ia revanşa pentru obstrucţiile trecutului, s-au risipit. Regretatul Ovidiu Bose Paştina n-a mai apucat să facă decît un lungmetraj despre Revoluţia de la Timişoara, Tereza Barta a plecat în Canada, Copel Moscu se împarte între activitatea didactică la UNATC şi diferite afaceri, Laurenţiu Damian – şi el profesor la UNATC – mai reuşeşte să realizeze cîte un documentar de Editura Video. Dintre foştii sahioţi, Cornel Mihalache se încăpăţînează să ţină sus steagul continuităţii, dar în cadrul TVR. Din generaţia vîrstnică ar mai fi Radu Gabrea, care şi-a afirmat tîrziu vocaţia pentru documentar cu cîteva excelente filme pe tematică evreiască (Moştenirea Goldfaden, Romania! Romania!), şi de curînd Iosif Demian a revenit special din Australia pentru a regiza Memoria de piatră, în care merge pe urmele lăsate de el ca operator şi de echipa regizorilor Dan Piţa şi Mircea Veroiu atunci cînd, în 1971, au filmat Nunta de piatră, la Roşia Montană. 

Dar problema documentarului nu sînt creatorii pentru că au apărut destule talente tinere pasionate de acest gen. Problema lui e slaba vizibilitate: de regulă, el se vede în festivaluri (mai ales în cele specializate) şi la televizor (mai ales la ore ingrate). Chiar atunci cînd se obţin premii importante într-o competiţie internaţională, presa nu se învredniceşte să dea decît o biată ştire. Cîtă lume a aflat că Adina Pintilie a luat Marele premiu la Leipzig, în 2007, pentru Nu te supăra, dar...? Sau că Marele jaf comunist de Alexandru Solomon a primit tot Marele premiu la Mediawave în 2005? Sau că Podul de flori de Thomas Ciulei a fost premiat la Festivalul Cinéma du réel de la Paris în 2008? Şi ca ei, mulţi alţii. Fiecare se descurcă singur cum poate, fiecare îşi clădeşte filmografia lui abordînd subiecte foarte diferite în stiluri diferite. Florin Iepan (Unicul, adevăratul Tarzan – 2004, Născuţi la comandă: Decreţeii – 2005, Bela Lugosi: Vampirul căzut – 2007), la casa lui de producţie din Timişoara, numită Subcultura, munceşte din greu pentru a-şi realiza proiectele sale ambiţioase. Thomas Ciulei (Asta e – 2001, Podul de flori – 2008) se împarte între regie şi producţie, între Germania şi România. Alexandru Solomon (Franzela exilului – 2002, Marele jaf comunist – 2004, Război pe calea undelor – 2007, Apocalipsa după şoferi – 2008, Kapitalism – Reţeta noastră secretă – 2010), deşi consideră „filmul – un demers individual“, se preocupă intens de soarta documentarului în general, drept care, împreună cu Iepan, Adina Brădeanu şi Călin Meda, a creat DocuMentor, o asociaţie ce îşi propune să apere interesele profesioniştilor de film documentar din România, să organizeze sesiuni de training, să ofere o umbrelă protectoare pentru tinerii care simt chemare pentru acest gen. Nu este singura iniţiativă care vizează acest domeniu – Workshopul Aristoteles, producerea de către HBO a scenariilor premiante la concursul său anual, organizarea de către Fundaţia SOROS a unui concurs de scenarii de film documentar tot în vederea producerii celor care merită. Toate au scos la iveală talente competitive pe plan internaţional. Cîteva dintre ele: Adina Pintilie al cărei recent film Oxygen (2010) a călătorit deja între Amsterdam, Cluj, Buenos Aires şi Montpellier; Andrei Dăscălescu – prezent în palmaresul Festivalului de la Amsterdam 2008 cu Premiul pentru debut obţinut de filmul Constantin şi Elena; Cătălin Muşat – o menţiune la Locarno în secţiunea „Leoparzii de mîine“ pentru Ciobanul zburător (2008); Alexandru Nanau care ajunge în curînd la Los Angeles unde Lumea văzută de Ion B este nominalizat la ediţia internaţională a premiilor Emmy. O menţiune specială pentru Andrei Ujică şi lungmetrajul Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu pe care Cannes-ul 2010 l-a considerat potrivit să figureze în selecţia oficială. De fapt, istoria se repetă: ca şi filmul de ficţiune, documentarul românesc este mult mai bine primit/privit afară decît acasă.  

Cristina Corciovescu este critic de film şi preşedinta Asociaţiei Criticilor din România.