Am fost mai degrabă o elevă supusă. Cu un acut simţ al submisivităţii, pentru mine autoritatea se confirma prin statut: cine intră cu un catalog la subţioară, acela îmi e stăpîn. Au trecut nişte ani şi am ajuns să pun la îndoială orice reprezentant al autorităţii. Cu precădere al autorităţii publice. 

Trecerea nu a fost una bruscă sau vreo epifanie cauzată de insomnie. Cînd aveam 18 ani, Bucureştiul îmi părea perfect. Mirajul marelui oraş m-a ţinut „încremenită în proiect“ mai bine de trei ani. Însă voluntariatul într-o organizaţie nonguvernamentală m-a dezmeticit. După şase ani de activism, mi-am internalizat teoria lui Hobbes asupra statului – statul este contextul, cetăţenii sînt scopul. Acum sînt arogantă şi pretenţioasă – statul să facă bine să servească cetăţeanul şi să existe în jurul şi pentru el. Drumul a fost lung şi plin de umilinţă şi umilire. Azi, înainte de a fi plătitor de taxe, sînt persoana care se interesează de utilizarea acestor taxe. Nu mai sînt persoana care îşi freamătă metaforic căciula în mîini şi roagă frumos pentru respectarea unui drept. 

Ceea ce le lipseşte acum indivizilor este conştiinţa faptului că ei sînt mai mult decît entităţi separate ce se întîlnesc pe terase în Centrul Vechi ori în sălile de teatru. Teoretic, indivizii sînt cetăţeni chiar şi în cea mai acută solitudine. Aparţin unei colectivităţi ce nu le permite somnul. Or, statul guvernat în absenţa lor se transformă în totalitarism. În plan local, putem vorbi despre un soi de totalitarism postdecembrist, în care cetăţenii somnoroşi se lasă guvernaţi. Sau aşteaptă să fie hrăniţi de un sistem politic maladiv, care impregnează administraţia publică cu un miros de om bolnav. Astfel, se insinuează aşa-zisa incapacitate de a schimba ceva. 

Cu tastatura în faţă, dintr-un fotoliu comod al locuinţei, cetăţenii par resemnaţi – ce putem noi face? Totul! Mai mult decît un vis, un scop este acela de a scoate în stradă toţi aceşti oameni anchilozaţi în neputinţa alimentată de talk-show-urile incriminatorii. Clasa politică este prea coruptă, prea concentrată pe propriile beneficii şi prea lipsită de deontologia nescrisă, însă atît de necesară unui administrator de bunuri publice. De-aici decurge un sofism evident – toate acestea îşi fac loc într-o societate în care fişa de post a cetăţeanului este cel puţin la fel de ignorată. Iar relaţia dintre administraţia publică şi cetăţean funcţionează conform principiilor fizicii: acţiune şi reacţiune. 

Dacă pentru mine toate aceste lucruri par a fi o ştiinţă, am senzaţia că îmi sînt preluate ca o formă patologică de idealism. Propăvăduirea unui sistem prin care cetăţenii îşi conduc conducătorii pare o glumă proastă pentru o ţară cu un sistem politic atît de găunos. Cercul în care ajungem să ne învîrtim o să ne sugrume cu democraţie cu tot: nu putem schimba nimic. Dar vrem. Cu toţii. Oare nu sîntem cu toţii bolnavi de apatie, pesimism şi comoditate? Eu eram convinsă că avem de-a face cu un silogism – premisa 1: lucrurile trebuie schimbate; premisa 2: sistemul ne oferă pîrghiile de a face acest lucru. Concluzia: Să schimbăm sistemul prin utilizarea acestor pîrghii. Ce părere are statul despre activism? Este îngrijorat. Statul a reuşit, printr-un fenomen inedit şi necunoscut popoarelor democratice, să se disocieze de propriii cetăţeni şi să se simtă ameninţat de ei. Nu mai tîrziu de sfîrşitul lui august, Ministerul Administraţiei şi Internelor propune spre dezbatere publică un proiect de Lege prin care se modifică Legea organizării şi desfăşurării adunărilor publice. Dincolo de nişte prevederi aberante pe care nici nu e cazul să le aduc în discuţie aici (jignesc simţul comun), mi-a sărit în ochi o chestiune aparent minoră. Propunerea legislativă aminteşte despre cetăţenii ce nu participă la adunarea publică care trebuie să fie protejaţi astfel încît să nu se simtă ameninţaţi de adunare. Am senzaţia unui bocanc puternic apăsat pe creştetul fragil al cetăţeanului. Nu cred să existe un sentiment mai confortabil şi, deci, lipsit de vreo grijă pentru cetăţeni decît atunci cînd te afli în faţa unei mulţimi care te reprezintă pe tine şi interesele tale legitime. Sentimentul de siguranţă este cel mai acut în timpul acestor manifestaţii – ai certitudinea că există oameni care veghează, în ciuda somnului naţiunii. Indivizi care cunosc drepturile cetăţenilor şi recunosc abuzul lor îşi fac timp şi au energia să iasă pe caniculă ori pe ger şi să reclame. Siguranţa cetăţeanului în faţa abuzurilor politico-administrative este chiar scopul pentru care adunările publice există. Avem nevoie de o campanie publică de instigare a cetăţenilor la consumarea constructivă a frustrărilor de a trăi în România. Este futil de a aduce în discuţie complementaritatea intimă a obligaţiilor cu drepturile. Însă dreptul la o Românie democratică se cîştigă prin obligaţia de a fi un cetăţean treaz.

Irina Zamfirescu este absolventă de Filozofie, coordonatoare de proiect la „ActiveWatch“ – Agenţia de Monitorizare a Presei.

Foto: V. Dorolţi