Am descoperit Sulina în urmă cu doi ani, cînd eram în căutarea unei mări diferite şi aveam o poftă grozavă să mănînc peşte, în toate felurile posibile. De fapt, aşa a început totul – eram pe terasa unui restaurant din Bucureşti, la puţin peste 35 de grade, adică „pragul caniculei“, cum zic meteorologii, şi comandasem o saramură de crap care s-a dovedit a fi fără nici un gust, gătită probabil cu un peşte congelat şi decongelat de mai multe ori. O zi şi jumătate mai tîrziu, vaporul Pasagerul mă purta, cu o viteză de melc acvatic, spre nicăieri şi, peste încă cîteva ore, mă înfruptam din cel mai bun somn pe care îl mîncasem vreodată. Însă Sulina nu înseamnă doar peşte, categoric nu. Sulina e, în primul rînd, o stare (şi nu neapărat una „de vacanţă“), pe care o descoperi doar treptat, intrînd în ritmul locului, petrecînd acolo mai multe zile. Ăsta e singurul incovenient, nu poţi „să dai o fugă“ pînă la Sulina, aşa cum procedezi cu 2 Mai sau cu Vama Veche, n-are nici un rost, în primul rînd din motive practice: drumul e destul de lung şi mai mult pe apă, aşa că trebuie să-ţi abandonezi maşina în port, la Tulcea. În al doilea rînd, trebuie să „te pregăteşti“ din timp pentru Sulina, nu doar cu loţiune anti-ţînţari şi alte treburi „de Deltă“, ci mai degrabă mental. E bine dacă nu o ai, să-ţi confecţionezi o dispoziţie cu totul specială „de capăt de lume“, altfel rişti să te plictiseşti (nu vei găsi nici o distracţie deosebită aici) sau să nu înţelegi nimic din loc. În nici un caz nu e „o destinaţie la cheie“. Ai un pic şi senzaţia de safari sau de trai în sălbăticie, chiar dacă nu ieşi cu barca pe canale şi nu mergi la pescuit, confortul e mereu la o limită. De pildă, chiar dacă stai la cea mai bună pensiune, seara, cînd ieşi pe faleză sau culegi oasele din peşte, la o terasă, numai bine că te atacă ţînţarii, e ora lor. Ai şi sentimentul că ai fi naufragiat pe un ţărm (aproape) pustiu, mai ales că cea mai mare parte din orăşel e în paragină, aşadar nu recomand ipohondrilor şi anxioşilor, dacă vă apucă pe acolo vreun „simptom“, doar SMURD-ul cu elicopterul vă poate salva. Însă mai mult decît toate acestea la un loc, te surprinzi că devii brusc atît de contemplativ, încît capul ţi se goleşte complet de gînduri. La fel ca în Avatar – şi e cel mai stupid exemplu pe care pot să-l dau –, simţi că se nasc nişte conexiuni invizibile cu tot ce e în jur, respiri – pentru că Sulina respiră – şi nu-ţi mai aparţii mai deloc. Numeri prosteşte bărcile care trec în sus şi în jos pe braţul de Dunăre, te uiţi după păsări şi după broaştele care traversează strada, cu salturi parcă în reluare, bei berea cu înghiţituri mici, fără sete, te tîrîi prin soare pînă la microbuzul care te duce la plajă, te întorci de la plajă, capeţi o amnezie temporară, nu mai ştii exact ce ai făcut în ultimele zile, cîte băi, cîte felii de pepene, dacă ieri n-a fost cumva alaltăieri, cînd s-a înserat şi cînd s-au ivit zorii. Îţi aminteşti, abia cînd ajungi acasă, oră de oră ce ai făcut la Sulina, gînduri proaspete şi noi îţi năvălesc acum în minte, cu duiumul. Te-ai desprins din vrajă. Nu ştiu cum au trăit alţii locul, eu aşa l-am trăit şi nici nu mi s-a întîmplat ceva asemănător în altă parte.

La Sulina a fost şi ultima dată cînd am stat la gazdă, tot pentru că nu mă „pregătisem“ dinainte. Am citit superficial pe Internet, însă, ca de obicei, mai degrabă impresii, decît lucruri practice. De aceea era cît p-aci să pierdem şi ultimul vapor al zilei, în Tulcea, şi doi marinari vînjoşi, ca să folosesc un clişeu, m-au luat pe sus la propriu şi m-au depus pe punte. Ştiam că există pensiuni, dar nu rezervasem nimic, ne-am zis că ne descurcăm la faţa locului. Iar la faţa locului, exact cînd a acorat Pasagerul în port, după cinci ore epuizante (recomand Rapida, dacă mai există), ne-a ieşit în cale Gazda, ca o zînă bună, însoţită de un căţel mic şi corcit. Am zis că e un semn şi, în fond, cît de rău putea să fie? Aveam oricum nostalgia gazdelor din vremuri socialiste şi ne scoteam mai ieftin ca la pensiune, puteam astfel să stăm mai mult. Gazda era o femeie mămoasă şi durdulie, în jur de 60 de ani, care îmi amintea de mătuşa mea de la Cluj, se purta cu noi de parcă ne-ar fi cunoscut de o viaţă şi ne-ar fi aşteptat cu camera pregătită, încă de la începutul sezonului. Şi am urmat-o pe străzile prăfoase, perpendiculare, care nu au nume, ci numere, spre casa ei, ca teleghidaţi. Cînd am ajuns, ne-am prăvălit pe paturile dintr-o cameră mică şi întunecoasă şi am adormit adînc, de parcă nu dormisem de ani întregi.

Mai tîrziu, am aflat că viaţa ei, a Gazdei noastre, se desfăşura conform orarului vapoarelor cu turişti. În fiecare zi, străbătea drumul pînă în port, însoţită de căţelui ei corcit, în speranţa că îi vor mai pica nişte rătăciţi ca noi. Însă pe tot parcursul şederii noastre de opt zile, celelalte trei camere, alea bune, din casa cea nouă, au rămas goale. Asta e una dintre dramele oamenilor din Sulina (şi probabil că, dacă n-aş fi stat la gazdă, n-aş fi aflat-o): sînt foarte săraci, nu au unde să muncească şi, pînă în urmă cu cîţiva ani, înainte să apară pensiunile, depindeau de turişti. În timpul „sezonului“, strîngeau ceva bani ca să treacă iarna.

M-a impresionat următoarea scenă – o doamnă cam de vîrsta gazdei s-a oprit în dreptul mesei noastre de la terasă şi ne-a povestit că fiul ei care lucrează în Spania i-a trimis nişte bani şi tocmai a fost la bancă (da, există bănci în Sulina!) şi i s-a spus că banii n-au ajuns. Că e disperată, nu mai are nici de-o pîine, dacă am putea să-i schimbăm noi nişte euro şi ne-a înşirat pe masă mai multe monede de 10 şi 20 de cenţi. Nu mai ştiu cît i-am dat, cu delicateţe, ca să nu se simtă prost pentru modul în care cerşea, şi a făcut un gest pe care nu am cum să-l uit vreodată. S-a aplecat atît de repede, încît nu mi-am dat seama ce voia să facă, şi mi-a sărutat mîna.

Aceeaşi disperare se simţea şi în casa în care am stat, condusă de două femei – mamă şi fiică, care ambele aveau grijă de unicul „bărbat“, un copil de zece ani. Încă din prima zi, însoţind-o pe femeia în vîrstă care îmi amintea de mătuşa mea în grădina unde creşteau nişte roşii adevărate, din cele vechi şi dulci, pline de cucuie şi ciupituri, am aflat pe şoptite de „necazul cu fata“. Fata cea mare, căci mezina, „mîndria“ familiei, se pare că reuşise în viaţă, cum-necum: avea parte de o slujbă şi de un bărbat bun la Tulcea. Cea mare însă „n-a avut noroc“. Bărbatul ei pescar îşi bea minţile, pînă cînd ea nu l-a mai suportat şi l-a alungat de acasă. În urma ei a rămas copilul, un copil bun şi talentat la toate, „nu-i seamănă deloc lui tată-su“. L-am cunoscut, la puţin timp după aceea – un puşti timid, ruşinos ca o fată, afectat vizibil de lipsa unui tată, căci, în casa aceea liniştită, spiritul matern era puternic şi sufocant. Maică-sa era o femeie voluntară, dar pragmatică şi tristă. Se gîndea în permanenţă doar la copil şi la cum să-i fie bine, îşi anulase practic, odată cu dispariţia soţului beţiv, propria existenţă. Şi m-am pus în pielea ei – unde să-şi refacă viaţa, la Sulina? Şi cu cine?

Cele două femei se prefăceau vesele, o amabilitate forţată, căci eram „turişti“. Chipul celei în vîrstă se însenina cînd îşi amintea de fata „reuşită“, de parcă cumva ar fi fost meritul ei, şi simţeam un soi de acuzare tăcută la adresa celeilalte – tu de ce n-ai fost în stare? Dar ceva îmi spunea că exista un tipar, că şi ea o păţise la fel, cu mult timp în urmă. În fata cea mare îşi vedea propriul eşec.

Una peste alta, la gazdă n-a fost bine, dar nu neapărat din cauza celor două doamne. Nu exista aer condiţionat şi era o căldură din aceea „cu muşte“, hainele ne erau tot timpul jilave. Chiar sub geamul nostru, în curte, pe la 8 dimineaţa, copilul începea să se joace, deşi bunica îi spunea tot timpul „Sssst, mai încet, că dorm domnii!“ Fiica prindea orice prilej, cînd eram la plajă, ca să facă baie şi să spele rufe în baia noastră, de oaspeţi, cînd soseam, aşteptam să termine. Şi am ştiut din prima clipă că am fost cazaţi în camera puştiului – era biroul lui, cărţile, un orar de clasa a III-a pe perete. Am simţit tot timpul că alegînd gazda, în locul pensiunii, făceam cumva un act de binefacere. Dar şi că de-abia aşteaptă să ne vadă plecaţi. De aceea, am şi plecat cu două zile mai devreme, inventînd o treabă la Bucureşti, deşi plătisem deja pentru zece zile. La plecare, cele două femei ne-au rugat să recomandăm locul şi prietenilor noştri. Le-am promis că o s-o facem.

De atunci, în fiecare an (şi au trecut deja doi), pe la începutul lui iunie, doamna care îşi plimbă căţelul corcit pînă în port, atunci cînd soseşte vaporul, mă sună. Nu-i răspund. Ce aş putea să-i spun? Că dacă mai ajung la Sulina, voi sta cu siguranţă la una dintre pensiunile celor care „au reuşit“ şi care le-au destrămat lor planurile de a mai trece o iarnă, de a mai cumpăra unui copil o pereche de ghete? Dar după ce nu-i răspund, mă cuprind o tristeţe şi o stare ciudată. Simt gustul de apă de mare cu gust de Dunăre, de peşte şi de praf de pe străzile care au, în loc de nume, numere. De parcă între mine şi Sulina, aflată la trei sute de kilometri distanţă, s-ar ţese din nou nişte legături invizibile, ca nişte mreje.