A te plînge este ceva absolut uman. Firesc, aşadar, toţi avem nevoie, din cînd în cînd, să ne descărcăm, să ne văităm şi să fim alintaţi. Să fim ţinuţi în braţe nejustificat, în ciuda a oricît de puţin ar cîntări motivaţia, toţi vrem şi sîntem îndreptăţiţi, la un moment dat, să fim răsfăţaţi cu cîte un "of, sărăcuţul de tine".Problema intervine însă cînd permanentizăm şi extindem acele clipe de egocentrism extrem. Cînd, tentanţi de beneficiile autocompasiunii (simpatie din partea celorlalţi, inactivitate din partea noastră), transformăm neputinţa în sport naţional, justificînd-o din răsputeri cu autovictimizarea. Complăcîndu-ne astfel, în masă, teoriilor conspirative conform cărora nu avem cum lupta contra forţelor ancestrale mult mai puternice decît propria voinţă, trecem mult prea lesne graniţa dintre tînguială de mucava şi tragedia reală, riscînd să aruncăm şi problemele serioase, pe care le putem rezolva, în acelaşi derizoriu al incapacităţii de a acţiona. Cînd discursul oficial al autovictimizării este suţinut la tribune, în acelaşi registru "nu noi sîntem de vină - ceilalţi", aceşti "ceilalţi" devin duşmanii declaraţi ai întregului popor şi, tratîndu-i ca atare, luînd observaţiile lor drept afront personal, nu facem nimic altceva decît să batem pasul pe loc şi să ne comportăm asemeni bolnavului lui Moli