Campania electorală din această toamnă a trasat în bună măsură coordonatele în limitele cărora vor evolua politicienii şi partidele româneşti în 2010. Dacă acceptăm ca premisă faptul că alegerile prezidenţiale pot fi interpretate şi ca un referendum privind locul şi rolul lui Traian Băsescu pe pe scena politică, atunci putem să presupunem că preşedintele va rămîne elementul de referinţă la care se vor raporta principalii actori politici pe parcursul anului viitor. Asta pentru că atît şirul neîntrerupt al victoriilor electorale ale dlui Băsescu, cît şi poziţia pe care el o deţine în stat fac aproape imposibil un by-pass. De altfel, şeful statului încurajează genul acesta de atitudine, iar adversarii săi au fost suficient de lipsiţi de imaginaţie şi curaj încît să îi permită o libertate de mişcare de care nu a dispus nici unul dintre predecesorii săi.

Traian Băsescu a cîştigat alegerile prezidenţiale optînd să militeze pentru ceea ce domniei sale îi place să numească reforma statului. Ambiţiile dlui Băsescu nu vizează numai politicile publice (comisiile de la Cotroceni au semnalat în primul mandat al preşedintelui care sînt direcţiile prioritare), ci şi instituţiile chemate să le elaboreze şi să le aplice. Anul viitor, preşedintele va milita probabil pentru grăbirea procesului de modificare a Constituţiei în concordanţă cu programul său de campanie. Redus la un absurd populist şi uşor de înţeles, mesajul dlui Băsescu este banal şi greu de contrazis: statul român, începînd cu cele mai importante instituţii, este greoi, haotic şi ineficient. Aşa că trebuie să simplificăm.

Însă pericolul unei dezbateri duse de pe poziţii populiste este lesne de bănuit. Există riscul dezechilibrului între puterile statului, cu consecinţe dezastruoase pentru România. Exagerez dacă mă întreb ce se va întampla dacă specialiştii în drept din prejma preşedintelui vor interpreta noua Constituţie astfel încît dlui Băsescu să i se permită o nouă candidatură? Şi aşa ajungem la ceilalţi actori politici. Să îi luam pe rînd.

PD-L este noul PSD

Pentru Partidul Democrat-Liberal, 2010 va fi anul clasicizării ca element al sistemului politic şi al abandonării oricăror pretenţii de campion al outsider-ilor. Luptătorii cu Hydra administraţiei vor deveni una cu monstrul. Scuzele vor fi inutile, iar intransigenţele trecutului se vor întoarce înzecit împotrivă-i. Anul 2009 a fost pentru PD-L ultimul în care scuzele clasice au mai putut fi folosite. Aflat la mijloc, undeva între Traian Băsescu şi clientela de partid, PD-L va avea parte de o perioadă dificilă în care îi vor fi testate la maximum pretenţiile reformatoare. Fiecărei idei, fiecărui act de curaj administrativ, fiecărei nominalizări pentru o funcţie i se vor opune suspiciuni şi exemple de inconsecvenţă între discurs, intenţie şi fapte. Discuţiile de zilele astea privind nominalizarea membrilor Guvernului stau mărturie. Printr-o ironică întorsătură de situaţie, PD-L devine, încet-încet, noul PSD.

Pentru PD-L, 2010 va fi şi un an al căutărilor. Este inutil să mizăm pe o distanţare de Traian Băsescu. Totuşi, PD-L are nevoie pentru viitor de un succesor, o figură conducătoare şi un lider capabil să inspire, iar dacă nu îl vom identifica pînă la sfîrşitul anului viitor, în 2011 va fi prea tîrziu. Candidaţi există, rămîne de văzut dacă dispun şi de curajul necesar. Asta dacă nu cumva, într-un gest de mărinimie, îl va propune însuşi preşedintele. Situarea necondiţionată în siajul prezidenţial are avantajele ei, însă, pe termen lung, PD-L va deveni amintire fără un proiect post-Băsescu.

PSD – anul adaptării

Partidul Social Democrat a primit o lovitură destabilizatoare odată cu pierderea alegerilor prezidenţiale. Nu cred totuşi că PSD este în pericol de disoluţie sau dispariţie, aşa cum susţin zilele acestea diverşi comentatori. PSD va fi obligat în 2010 să se reinventeze ca un partid capabil să cîştige alegerile parlamentare din 2012. Dacă proiectul politic care va reieşi de pe urma congresului, programat în primăvară, va sta sub semnul raportării obsesive la Traian Băsescu, partidul se va epuiza în războaie directe sau prin interpuşi cu preşedintele.

PSD nu va putea să se prezinte vreodată ca un partid anti-sistem. De aceea este condamnat la opoziţie onestă şi selectivă. PSD trebuie să ia parte la marile dezbateri publice, ba chiar să încerce să le provoace, atunci cînd e cazul. Să nu uităm că electoratul PSD se află la finalul unui proces obiectiv de transformare. PSD are nevoie să îşi găsească mesajul pentru noile condiţii în care, spre exemplu, nu închiderea uzinei de stat e problema, ci protecţia socială a copiilor căpşunarilor. Sau accesul la educaţie pentru tinerii de la sate. Nu mai insist, sînt zeci şi zeci de alte exemple. Pentru social-democraţi, lecţiile lui 2009 sînt simple. Rămîne de văzut în ce măsură vor fi însuşite.

PNL – există liderul, unde e partidul?

Traiectoria PNL stă sub semnul ambiţiilor prezidenţiale ale lui Crin Antonescu. Spre deosebire de celelalte două mari partide, viitorul PNL se decide pe termen scurt. În 2010, dl Antonescu va trebui să îşi convingă colegii de partid că încrîncenarea sa anti-băsesciană are un rost. Că este capabil să menţină partidul în prima ligă în anii care urmează. Că există o direcţie în măsură să asigure succesul într-un termen previzibil. Crin Antonescu pune problema în termeni de opoziţie pură şi dură faţă de Traian Băsescu şi PD-L, deşi ideologic vorbind programele celor doi şi ale partidelor lor nu sînt teribil de îndepărtate.

Asta face ca un eventual succes economic şi politic al PD-L să împingă PNL în zona irelevanţei (a refuzat responsabilitatea, i se va refuza răsplata), iar un eşec va umfla pînzele PSD. Electoratul liberal este mai degrabă preocupat de eficienţă, şi mai puţin de cine ştie ce bătălii pentru principii abstracte. De aceea nu cred că discursul intransigent al dlui Antonescu are şanse, cîtă vreme nu este dublat de rezultate concrete. Şi cînd vorbesc de rezultate, mă gîndesc mai degrabă la cît de mari vor fi taxele, cum merge economia şi cît de mare este birocraţia. Lucruri imposibil de influenţat atunci cînd refuzi colaborarea şi alegi lupta cu cine ştie ce monştri, deocamdată imaginari. Or, neglijarea acestor lucruri poate însemna transformarea PNL într-un fel de Alianţă Civică cu reprezentare parlamentară. O formaţiune politică cu discurs generalist, strident şi ineficient. Adică exact ce nu doreşte electoratul liberal.

Pentru PNL, 2010 este anul Antonescu. Al confirmării sau al sfîrşitului de carieră.

Concluzii

România trebuie să depăşească în 2010 momentul polarizării pe care am văzut-o în această toamnă. Se vorbeşte şi se scrie foarte mult despre tentaţiile autoritariste ale actualului preşedinte. Dacă acestea există (personal sînt sceptic), atunci ele se vor vedea în cadrul procesului de modificare a Constituţiei. De aceea avem nevoie de opoziţie. Una pragmatică, inteligentă şi eficientă. Alegînd să se pună necondiţionat la dispoziţia preşedintelui, PD-L îşi înşală electoratul; alegînd să lupte orbeşte cu „dictatura“, PSD şi-l neglijează, iar PNL şi-l trădează. Dacă Traian Băsescu va forţa în cine ştie ce direcţie nedemocratică, asta se va întîmpla şi pentru că este lăsat să confişte teme pe care apoi le prezintă simplist poporului chemat la referendum. Iar responsabilitatea le aparţine inclusiv celor care nu sînt de acord cu preşedintele. Un proiect pe termen lung pentru România nu trebuie să aparţină unei singure persoane. În 2010 vom vedea cine a înţeles lucrul ăsta.

Teodor Tiţă este redactor-şef la Realitatea FM.