Pentru un perfecționist obsedat de rezultate și dependent de muncă poate fi destul de dificil să fie pe cont propriu, drept care nu mi-a ieșit din prima. Aveam impresia că nu produc suficient impact sau că nu e nevoie de mine astfel încît să merite. Abia a doua oară am reușit. Din toamna lui 2018 sînt independentă.

În 2010 am făcut un burnout. Conform definiției Organizației Medicale a Sănătății, burnout-ul este un sindrom, dar nu o boală, ca urmare a gestionării defectuoase a stresului la muncă. La mine erau semne multe, dar subtile, așa că le‑am ignorat pe toate. Mi-am dat seama doar cînd mi-a sunat ceasul. Era doar soneria de la cuptor, făcusem o prăjitură care arăta deplorabil cînd a fost gata și m-a bușit plînsul. M-am oprit după o jumătate de oră. Mi s-a părut atît de exagerată reacția, încît mi-am dat seama că e ceva grav.

La momentul acela, tot ceea ce făceam în afară de serviciu era să mă trîntesc pe canapea, o jumătate de oră înainte de a merge la culcare, și să privesc către televizor, unde nu realizam ce văd. Mi-am dat seama că nu mai aveam interes față de nimic, nu mai știam să găsesc bucurie în nimic. Eram „deșteaptă“ și mi-am pus întrebările corecte: „Ce anume ți-ar plăcea să faci astfel încît să te simți mai bine?“, „Unde ai vrea să mergi?“, „Pe cine ai vrea să vezi?“. Cum singurul răspuns pe care îl primeam era un fel de sunet plat și continuu ca la aparatele de monitorizare cînd linia e continuă, am decis că e cazul să iau atitudine.

Am stat trei luni acasă și, din momentul acela, am început să studiez în special mecanismele și prevenția: ce anume putem face și cum, astfel încît să fim în echilibru mental și emoțional, care ar fi măsurile concrete pentru a obține starea de bine. M-am concentrat în special pe analiza gîndurilor, cum putem să le observăm mai bine, cum le putem pune la îndoială, cum reușim să credem mai puțin ce gîndim. Sîntem prinși în propriile noastre povești despre trecut, ceea ce ne poate conduce la regret sau nostalgie, respectiv stări despresive, sau sîntem captivi în scenariile noastre despre viitor, care pot genera anxietate. Am vrut să știu cum se poate obține acea atitudine în care să găsim soluții.

Cînd am plecat din companie prima dată în 2014, deja spuneam despre mine că sînt „antrenor de fericire“. Făcusem o formare de doi ani în art-terapie Phronetik și încă una în Solution Focused Coaching. Aveam înțelegerea și instrumentele corecte. Ce a lipsit?

Mi-am făcut o caracterizare în rîndul de deschidere. Normal că acele trei trăsături au contribuit la burnout, condiție care este mereu în legătură cu munca. E ceva ce ți se poate întîmpla pentru că ții prea puțin cont de tine și de nevoile tale reale. Cînd m-am analizat în 2010 și m-am întrebat cînd stau, cînd mă odihnesc, cînd mă relaxez, cînd mă plimb fără nici un obiectiv, cînd îmi planific ceva doar pentru a savura momentul și nu pentru a produce ceva, nu am știut ce să răspund.

La burnout nu se poate ajunge decît atunci cînd te pierzi, voit sau forțat, în stresul provocat de muncă. Atunci cînd ai senzația că te copleșesc toate. La nivelul profesional la care eram eu – director de resurse umane și dezvoltare într-o multinațională cu peste 4.000 de angajați –, nu aveam nevoie de călăi suplimentari, eram singura care punea presiune pe mine. Am fost întrebată cine mi-a dat termenele care mă stresau. Eu, cine altcineva? Am avut mereu nevoie să produc impact. Iar acela să fie de o anumită calitate. În 2015 am ajuns să mă întorc în compania în care lucrasem pentru că mi s-a oferit să încep un proiect la care visasem de ceva timp. Și a mai fost ceva: mi se părea că influența mea în exterior nu era destul de mare. Știam că un client are dreptul de a pune în practică doar ceea ce dorește, indiferent ce spune consultantul, că poate decide și că răspunde pentru asta. Da, cunoșteam teoria, dar nu eram mulțumită de rezultate, care nu erau ale mele, erau ale lor, dar mie încă îmi era greu să accept asta. Iar incertitudinea era la vremea respectivă ceva ce mă înspăimînta.

Sonas a fost înființată în 2014, dar funcționează bine din 2018. „Sonas“ înseamnă „fericire“ în irlandeză. Asta e și principala mea preocupare, să fiu la dispoziția celor care aleg să contribuie la propria lor stare de bine prin atenție asupra lor și observație asupra proceselor de gîndire sau a celor care consideră că vor să creeze un mediu de colaborare care să ofere premisele pentru fericire, în cazul în care vorbim de organizații și cultură organizațională. Instrumentul pe care l-am publicat anul trecut este un caiet de exerciții, în care principala activitate pe care o ai este să fii atent/ă, să observi ce și cum gîndești și apoi să iei cele mai bune decizii. Și să-ți notezi în caietul care are 52 de subiecte, ordonate astfel încît să te conducă pe acest drum al descoperirii. Fericirea este doar o consecință a modului în care alegi să te raportezi la viața ta, la experiențele tale, și în care alegi să fii responsabil/ă asupra deciziilor pe care le iei. Fericirea este diferită de euforie și este fals să avem pretenția de a rîde sau de a ne bucura tot timpul. Putem să ne dorim doar să ne împăcăm mai bine cu viața noastră, să obținem echilibru mental și emoțional, să ne atașăm mai puțin de emoțiile noastre și să le gestionăm mai bine. Vom avea parte și de evenimente negative, pot garanta asta, contează ce facem cu ele, cum ne transformăm în urma acestora.

Odată ce am scăpat de dorința de a schimba lumea, a devenit totul ceva mai ușor. Lumea trebuie să vrea, lumea trebuie să fie dispusă. Eu dau sens lucrurilor pe care le fac. Eu mă pun la dispoziția celor care vor să lucreze cu ei înșiși sau își doresc să contribuie la îmbunătățirea condițiilor de muncă ale celor din jurul lor. Mă concentrez mai mult pe ceea ce am eu de făcut decît pe cum îi pot convinge pe ceilalți.

E o poantă bună care zice că atunci cînd ești pe cont propriu ai mult mai multă libertate de a-ți alege care 16 ore din 24 să lucrezi. Pur și simplu nu mai știu exact cîte ore lucrez pe zi. Dar știu ceva mai bine decît înainte cînd ar trebui să iau cîte o pauză, îmi programez momentele de relaxare, nu de alta, dar tot nu simt cînd obosesc. Am făcut greșeala de a crede că scrisul e relaxare și am avut perioade cînd munceam zece ore la birou și apoi mai scriam încă patru-cinci ore cînd ajungeam acasă. Nu am mai ajuns niciodată la epuizare, se pare că am învățat cîte ceva.

Ceea ce fac acum îmi aduce satisfacții extrem de mari. Fie că e vorba de sprijinul pe care îl ofer unei organizații pentru a crea acel mediu care să pună în valoare contribuția fiecăruia, să-i facă să colaboreze mai bine, cu mai multă încredere, fie că e vorba de training, fie că e coaching individual sau de ședințe de art-terapie, fie chiar dacă e vorba de romanele polițiste pe care le scriu, totul pornește de la principiile fundamentale pentru starea de bine pe termen lung: asumarea responsabilității, conectare și un echilibru mai bun mental și emoțional, încredere și onestitate.

Sînt momente în care am și eu îndoieli. Știu statisticile: 90% din afaceri eșuează, iar eu nici măcar nu am ceea ce se cheamă un business, sînt doar eu cu mine, în firma mea. Îmi place mult cînd am proiecte în care colaborez și cu alții, e ceva ce-mi lipsește, să obțin rezultate împreună cu alți oameni. Mă liniștește faptul că unul dintre principalele motive pentru care se produce eșecul e lipsa de perseverență. Entuziasmul e mare la început, dar ai nevoie de un fel de încăpățînare ca să continui după ce vei fi terminat de vîndut prietenilor și prietenilor lor și vrei să-ți extinzi piața. Va trebui să „produci“ în fiecare zi cel puțin la fel de mult, la cel puțin aceeași calitate. Îmi dă încredere faptul că e aproape un an de cînd postez în fiecare săptămînă un articol pe blog-ul destinat caietului. Înainte de asta, m-am mai jucat cu un blog de aproape zece ani. De vreo două ori am pierdut absolut tot, nu aveam nici măcar textele salvate undeva. Dar cu caietul a fost diferit. Am promis că voi însoți fiecare postare din caiet cu un articol pe caietulfericirii.antonetagales.ro și, din 20 martie, Ziua Internațională a Fericirii, cînd a fost publicat, m-am ținut de cuvînt. E imediat un an. Cred că pot spune despre mine că am și disciplina, și perseverența necesare. În ce măsură ofer ceva de care piața are nevoie, doar timpul va dovedi asta. Teoretic, toată lumea ar vrea fericire. Practic, atunci cînd oamenii sînt atașați de nefericirea lor au pe cine da vina: sistem, școală, vecini, popor. 

Sînt momente în care mă întreb care va fi următorul proiect mare și cînd va apărea, dacă mă voi descurca pînă atunci. Accept incertitudinea și îmi văd de atelierele pe care le țin, de clienții pe care îi am. Și scriu, ceea ce e cel mai important lucru pentru mine. Și știu că sînt acolo unde trebuie să fiu. Și doar sînt.

Antoneta Galeș este trainer, coach, art-terapeut și consultant în resurse umane. Scrie romane polițiste sub pseudonimul Tony Mott. Cel de-al șaselea roman, Iarna crimelor perfecte, a apărut în 2019 la editura Tritonic, iar acțiunea lui se petrece exclusiv la Brașov, acolo unde locuiește autoarea.