Animale urbane

Publicat în Dilema Veche nr. 924 din 23 decembrie 2021 – 5 ianuarie 2022
Animale urbane jpeg

Politicos și sacru?

De la Aristotel citire (în Politica, un excelent manual de urbanism), există două moduri în care oamenii conviețuiesc permanent: în așezările obișnuite se așază cei asemănători (fratrie, trib, religie); dimpotrivă, în polis se așază, deliberat împreună, cei diferiți, din mai multe triburi sau religii, care acceptă această conviețuire în numele unor valori comune, pe care le găsim reunite sub specia sacrului civic. Orașul este, deci, un mecanism de consumare a alterității. Barbaros era cel ce mormăia în barbă cuvinte de neînțeles; credeau asta și grecii, dar și poetul exilat Ovidiu, dar faptul că aveai experiența lor în polis, la Tomis, mai degrabă decît pe cîmpuri de bătălie, făcea ca distanța dintre cei doi să se dezamorseze, în timp. Sîntem animale care (în)locuiesc orașele, animale urbane (zoon politikon).

Și, dacă este un mecanism de asumare și consumare a diferențelor dintre oameni, acest proces se petrece în agora, spațiul neconstruit (dar anturat de edificiile esențiale ale orașului) unde problemele pot fi aduse dinaintea comunității, în mijloc (cum elegant descria procesul de dialog și luare a deciziilor în cetatea antică grecească J.-P. Vernant), en meso: în miezul cetății. Aici, în polis, devenim cosmopoliți, aici descoperim politica (nimic altceva, sau mai mult decît administrarea cuviincioasă a treburilor cotidiene, dar și a celor sacre, ale unui polis); în fine, aici ne înțelegem prin intermediul politeții, care este modalitatea prin care cei neasemenea se înțeleg, dincolo de lingua franca. Orașul ne face deschiși la diversitate, politicoși și co-interesați în buna administrare a urbei comune. Spațiul public, agora, cădea, pe rînd, în sarcina diferitelor componente comunitare ale orașului, care vegheau, de pildă, să nu se stingă vatra dedicată, în cel mai public loc cu putință, zeiței Hestia (printre altele, zeiță a intimității).

Am spus agora și am spus neconstruire; orașele noastre au această caracteristică: în centru, adică exact acolo unde este locul lor cel mai prețios și mai rîvnit (inclusiv de teroriști, mai nou), nu este mai nimic de văzut. Golul din centrul orașului este cel care condiționează întreaga urbe, așa după cum găurile negre din centrul galaxiilor le condiționează forma și rotația. Aproape că îți vine să te gîndești la fragmentul din Dao De Jing, tradus și de Lucian Blaga, cel în care golul, nimicul din centrul roții este esențialul: împrejurul lui se rotesc circumferința roții și butucul ei, spre nimicul central se îndreaptă spițele. Nimic fiind, este esența roții. Or, teoriile contemporane despre apariția orașelor ne vorbesc despre precedența locurilor sacre, a destinațiilor de pelerinaj și transhumanță pendulatorie ale migratorilor; cînd s-au așezat spre a cultiva pămîntul, au făcut-o împrejurul acestor locuri neasemenea. E un bun moment să laud, aici, traducerea cărții lui Joseph Rykwert The Idea of a Town, făcută recent de doamna profesoară Magda Teodorescu, căreia îi datorăm și cealaltă carte esențială a autorului, On Adam’s House in Paradise.

Ofer aici doar exemplul recent și tulburător al descoperirilor de la Göbekli Tepe, care predatează apariția agriculturii, o viață sedentară și, deci, însăși ideea de așezare; pe de altă parte, cercetările recente vorbesc despre rudimentele unei asemenea așezări, pe cale să se constituie în aura sanctuarului. Prin urmare, iată un prim efect al orașelor; e prim atît în timp istoric, cît și ca importanță: ne agregau împrejurul sanctuarelor.

Sigur și ocupat?

Acum, se pare, o fac din ce în ce mai puțin, dacă e să îl credem pe Joel Kotkin („Will Great Cities Survive?”, în The Wilson Quarterly, Spring 2005). Pe scurt, teoria lui este următoarea: atributele principale ale orașului dintotdeauna sînt: sacru (sacred), sigur (safe) și ocupat (busy). Toate trei atributele sînt amenințate azi de terorism și de migrații haotice (Europa și SUA sînt destinații predilecte), la care, acum, se adaugă pandemia. De terorism, la propriu, pentru că orașele mari și, mai cu seamă, locurile lor publice au devenit ținte predilecte. De cei veniți – indirect, pentru că imigranții nu împărtășesc valorile de sacru civic, se ghetoizează lingvistic, cultural, religios. În fine, de pandemie, tocmai pentru că sabotează interacțiunea în spațiile publice, dacă nu o interzic explicit, iar alternativa online e alienantă. Din ce în ce mai mult, mega-așezări de tipul Lagos sau Mumbai nu (mai?) sînt orașe, ci aglomerări de zeci de milioane de suflete (recomand, pentru cei interesați, cartea lui Ben Wilson Metropolis, Editura Trei, 2021, dar și cercetările de la Harvard, despre Lagos, făcute de Rem Koolhas, același din Delirious New York): dacă avem state eșuate, de ce nu am putea avea și orașe eșuate? Iată Bucureștiul, de pildă, este un bun candidat pentru acest statut, în ciuda expansiunii din urmă (sau, ar spune unii, inclusiv datorită ei), fără reglementare a zonei metropolitane, administrat haotic sau, mai nou, deloc.

p10 jos e cojocaru jpg jpeg

Congestionat și frumos?

La polul celălalt, se degajă deja de ceva timp un alt concept: cel de oraș global. Foreign Policy, care avea bunul obicei să apară și în ediție românească, publică anual un top al acestor orașe, care sînt capabile să treacă dincolo de condiționările apartenenței la o entitate statală și să devină jucători la scară mondială. Trecerea este de la megalopolis la oraș global. Ea se petrece nu doar prin supradimensionare a populației și/sau a teritoriului ocupat, ci și prin complexitatea și semnificația lor regională sau planetară chiar.

Dar, firește, Dosarul revistei se preocupă de alte lucruri decît cele care ne determină să ne strămutăm afară din orașe precum capitala patriei noastre: poluarea chimică, luminoasă noaptea, sonoră tot timpul, a șantierelor fără început și fără sfîrșit, a prostului gust și lipsei de structuri sociale, care nu se mai agregă în comunități din motive atît de multe încît merită o discuție separată. La fel de multe sînt și motivele împotriva abandonului: oportunitățile sociale și oferta de servicii și bunuri, de pildă: sînt cîteva, puține, zone metropolitane al căror venit per capita este peste media europeană (după cum sînt și cîteva, peri-urbane, rurbane sau strict rurale, care sînt la coada clasamentului european pe regiuni; or, tocmai această disparitate ar trebui să-i îngrijoreze pe decidenți, ca și segregarea în creștere și polarizarea socială pe vîrste și pe venituri). Orașele oferă experiența diversității, sînt poluri ale noutății aplicate (nu doar privită la televizor sau pe net) și, deci, ale progresului, măcar al celui tehnologic, dacă nu și la nivelul mentalităților.

În fine, orașele pot fi – adeseori sînt – teritorii unde putem experia diferite instanțe estetice ale arhitecturii: frumos, ba chiar diafan, teritorii de transparență și seducție (vezi J. Baudrillard cu J. Nouvel, Obiecte singulare – Arhitectură și filosofie, Editura Paideia); pitoresc – mai cu seamă în zonele vechi, de regulă antic sau medieval; majestuos, monumental, dacă nu de-a dreptul excesiv (adică sublim, care poate fi și monstruos și, atenție, se înrudește, în arhitectură, cu sacrul), supunîndu-se, potrivit lui Rem Koolhas, mai degrabă teoremelor destructurante ale magnitudinii; poate fi eroic, ca subspecie a tragicului, aici în instanțele sale de arhitectură a memoriei (și iată, din nou, rolul sacrului civic, al valorilor împărtășite, care leagă o comunitate și care, la noi, se deșiră și ne dezbină, de vor fi existat) și poate fi, măcar și involuntar, comic (aici excelăm, mai cu seamă după 1989).

Eroic și delapidat?

Despre care ar fi de discutat cel mai mult? Este o discuție chinuitoare, dacă vorbim despre București. Dacă lărgim ocheanul, însă, pitorescul atrage cel mai mult (Sighișoara, Sibiu, Brașov, Oradea, ca pitoresc urban, dincolo de vernacularul expulzat în muzee ale satului). Excesivul este confundat cu frumosul (Casa Republicii). Cartierele de blocuri din perioada comunistă nu sînt în nici un fel, estetic vorbind, dar, oricum, sînt mai vivante decît cele de după 1989 (care sînt, însă, colorate). Spațiile publice sînt sublime, dar cam lipsesc, poate și datorită neîncrederii românilor în acest concept, pe care antivaxerii doar o duc mai departe: nimic ce vine dinspre Putere (elite prădătoare, de la fanarioți pînă astăzi) și sfera publică (în sensul dat de Habermas) nu este de crezut.

Și cum să crezi expresia lor construită, precum piețele civice ale lui Ceaușescu (culminînd cu noul centru civic bucureștean), dedicate exclusive adulării cu anasîna a respectivului Pampon? Și care sînt spațiile publice constituite după 1989? Piața Universității și, uneori, Piața Victoriei (căreia i-a fost dedicat un concurs de urbanism în 1992, rămas, ca toate concursurile din România, fără consecințe)?

Tragice și eroice au rămas multe astfel de altfel de spații (heterotopii), minus dispozitivele mnemotehnice (memoriale) care să permită co-memorarea. Spre pildă, canalul de irigații de lîngă București, în care a fost aruncată cenușa morților de la Timișoara, în 1989. Sau locul asasinării evreilor, la Iași. Sau Periprava. E plină țara de răni nevindecate, care nu lasă nici prezentul să se închege altfel decît strîmb și ticălos…

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“, București. Cea mai recentă carte a sa: Piatra din capul unghiului – arhitectură sacră, de la Brâncoveanu pînă azi, Editura Doxologia, 2020.

Foto: E. Cojocaru

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.