- interviu cu medicul Costin COMĂNESCU -

Cum v-a prins anul ’90?

Aveam 36 de ani şi eram doctor la Balaciu, o comună aflată la 80 de km de Bucureşti. Locul era celebru pentru IAS-ul care avea multe steaguri şi premii pentru exportul de berbecuţi în lumea arabă. A rămas şi azi o comună frumoasă. Am făcut naveta zilnic, în trei. Şi, în toţi anii de dinainte de ’89, în drum spre Balaciu, puneam ţara la cale şi ne gîndeam că la un moment dat regimul o să pice, dar nu realizam ce o să se întîmple după, căci ne imaginam că prostia şi nesăbuinţa celor doi atît de mult au distrus ţara şi sistemul sanitar, încît nu ştiam cum o să fie. Cînd a căzut regimul Ceauşescu, am fost cu toţii foarte entuziasmaţi şi am crezut copilăreşte, evident, că lucrurile se vor transforma şi se vor schimba foarte repede. Noi am fost în miezul evenimentelor, am făcut Revoluţia nu la Slobozia, cum a spus Dinescu, ci la ţară, la Balaciu, un pic mai aproape de Bucureşti. De atunci ar fi trebuit să ne dăm seama că românii sînt foarte conservatori. În sat au bătut clopotele şi tot tinerii, cîţi mai erau în sat, au ieşit, restul oamenilor au stat deoparte, reţinuţi, să vadă ce se întîmplă.

Am privit apoi cu entuziasm alegerile din ’90. Culmea e că toţi prietenii cu care vorbisem îl votaseră pe Raţiu, dar a ieşit Iliescu. Am avut parte de un început furtunos şi de o dezamăgire mare.

Aţi avut mirajul Occidentului?

Am ieşit din ţară prima dată după ’90. Tatăl meu vitreg fusese deţinut politic, şi înainte de Revoluţie nici nu s-ar fi pus problema. Prima călătorie am făcut-o în Germania.

Apoi am început să mă gîndesc la o plecare definitivă, iar momentul cu căderea lui Gorbaciov, cînd mi-am zis că n-o să mai accept încă o dată o răsturnare de situaţie, m-a făcut să mă hotărăsc. Pot să zic că am fost printre puţinii care au plecat şi s-au întors foarte repede. Am plecat în ’92 în Canada, o dată – vreo cinci luni şi a doua oară – vreo trei luni. Aveam 38 de ani şi mi-am dat seama că era prea tîrziu să încep medicina de la zero. Nici un fel de diplome nu erau recunoscute. Mai exista posibilitatea să merg în Nord, pe banchiză, unde am înţeles cum stau lucrurile cînd un medic neamţ, care fusese acolo, m-a întrebat dacă ştiu să trag cu puşca. Nu pentru că ar fi fost vorba despre cazuri medicale periculoase, ci pentru că trebuia să te deplasezi la eschimoşi, cu un avion mic, împreună cu un asistent, care era şi pilot, de obicei. Iar avioanele astea se mai şi defectau din cînd în cînd. Şi dacă erai nevoit să aterizezi pe o banchiză, fără o puşcă, erai pierdut, căci nu ştiai cine va ajunge primul: un salvator sau un urs alb. Între Balaciu de România şi ursul alb, am ales Balaciu. Canada e o ţară „socialistă şi rece“ – după cum zice un prieten de-al meu. M-am adaptat foarte greu şi la climă, dar mai ales la factorul social. Sufeream că nu aveam un grup cu care să împărtăşesc păreri, opinii. Chiar şi aici lumea începuse să se stratifice, dar puteai măcar să stai de vorbă, să comunici. Acolo lucrurile erau foarte clare, mai mult telefonic puteai să porţi o conversaţie. Am preferat o reîntoarcere, deşi nimeni nu se aştepta. A fost o experienţă. Dacă n-aş fi avut-o, aş fi rămas întotdeauna cu regretul acesta.

Reîntorcîndu-mă, după toate aşteptările, mi-am dat seama că lucrurile, politic şi profesional, se schimbaseră, de fapt, foarte puţin.

În anii ’90 mă aflam într-o triplă postură: aveam cabinet la ţară; pe de altă parte, venise Convenţia Democratică la putere şi, fiind simpatizant, un prieten mi-a propus să vin să lucrez şi la Primăria generală, la un departament de sănătate. Sigur, o idee frumoasă, dar care s-a pierdut atunci, dar reapare acum, cu City Hall-ul. Şi începusem să profesez şi la o clinică particulară din Bucureşti.

Din ce a venit compensaţia?

Compensaţia venea din efervescenţa culturală a acelei perioade: Grupul de Dialog Social, cărţile pe care începuserăm să le recuperăm. Apăruseră, la Humanitas, Cioran, Eliade. S-a publicat Jurnalul fericirii, care ne-a marcat pe toţi, Dumnezeu s-a născut în exil, Fenomenul Piteşti, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a lui Aleksandr Soljeniţîn şi atîtea altele.

Nu pot să las deoparte nici pasiunea mea pentru filme. În perioada aceea începuserăm să renunţăm la casete. După Cinematecă, redescopeream filmul pe ecran. Fellini încă trăia, la fel Bergman, şi Antonioni. În anii ’90 l-am descoperit pe Lars von Trier cu Europa.

Cum credeţi că ar fi arătat lucrurile dacă rezultatul primelor alegeri libere şi clasa politică ar fi fost altfel?

Am făcut parte dintre membrii fondatori ai Partidului Liberal Aripa tînără, dar cum am intrat, aşa am şi ieşit, pentru că nu am acceptat trecerea lor la guvernare alături de FSN.

Toţi am crezut că Piaţa Universităţii va schimba ceva, dar toată ţara a fost de cealaltă parte.

Dacă ieşea Raţiu, sigur că ar fi schimbat lucrurile. Era un om de afaceri, care a zis că trebuie tăiată brusc coada căţelului şi că trebuie să ne ocupăm de infrastructură. În vremea aceea, noi nu ştiam ce e aia infrastructură.

Şi cea mai mare schimbare ar fi fost dacă ar fi venit atunci regele Mihai. Sînt monarhist. Sînt sigur că altfel ar fi arătat ţara.

Era un personaj, Dan Amedeo Lăzărescu, liberal şi mason, profesor de istorie, şi pe el l-am auzit, la o emisiune a lui Iosif Sava, spunînd: istoria n-o fac masele, ci anumiţi oameni. Anii ’90 au fost cu un grad mare de aşteptare. Şi ziceam tot timpul, dacă eram mai tineri la Revoluţie… Deşi cei din Vest ziceau tot timpul, vedeţi, că voi sînteţi generaţia care trebuie să vină la putere. În altă ţară, probabil că aşa ar fi fost. S-a pierdut un moment. 

a consemnat Ana Maria SANDU 

Foto: L. Muntean