1) La ce e bun umorul şi ce funcţie are?

2) Se poate rîde de orice?


● Mircea BRAVO (Mircea Popa, vlogger şi comediant & Cristian Ilisuan, producător şi scenarist)

Umorul este o metodă foarte eficientă de relaxare. Umorul face oamenii să se deschidă şi apoi să te asculte. Umorul ne ajută să tratăm problemele mai calm, să fim mai detașați și să nu luăm viața atît de în serios. În unele cazuri poate fi chiar un medicament. Am primit mai multe mesaje de la oameni care spuneau – fie că erau în depresie, fie aveau pur și simplu dureri – că au început să se simtă mai bine după ce s-au uitat cîteva ore la video-urile noastre. Se poate rîde de orice? Da. Există lucruri cu care nu se poate glumi? Da. Eu cred că putem rîde despre absolut orice subiect, dar depinde foarte mult de context. De exemplu, nu poți glumi despre un om supraponderal. Dar dacă ești în situația respectivă, poți să rîzi de afecțiunea ta și de modul în care arăți. Și de multe ori, dacă faci chestia asta, oamenii vor reuși să empatizeze cu tine mai ușor, prin umor.

● Mimi BRĂNESCU (actor, scenarist Las Fierbinţi)

Umorul e ca ceaiul de muşeţel. Nu rezolvă, dar ajută. E bun la toate, dar se poate şi fără el. Se poate rîde de orice, numai că atunci cînd se depăşeşte o anumită limită, nu prea mai e de rîs. Şi-atunci ce rost mai are?

● Cristian CIUI  (comediant, scenarist, improvizator)

Pe lîngă diversele roluri terapeutice dovedite ștințific, umorul este unul dintre cele mai rapide şi mai eficiente moduri de a conecta oamenii. Puține relații (romantice, profesionale, familiale etc.) de durată au ca fundament ceva mai sincer și mai simplu decît un simț al umorului complementar. Da, se poate rîde de orice, dar nu cu oricine. Dacă se poate scrie, se poate și rîde. Sînt convins că există oameni cu care nu se poate glumi despre anumite lucruri, dar nu cred că există lucruri despre care nu se poate glumi cu anumiți oameni.

● Tibi CODOREAN (comediant, Epic Show)

După cum s-a întrebat și maestrul Cioran, À quoi bon avoir he-he? De ce rîdem? E o nevoie fiziologică, precum mîncatul? E un moft, un plezirism, o fiță? E un mecanism de apărare, un scut împotriva ipocriziei umane, un mod elegant de a împăca incongruențele vieții? E un fel aparte de a înțelege lumea, un filtru colorat prin care vedem lucrurile? E o formă de artă, un mijloc de comunicare, o convenție socială, un fel de integrare într-un grup, o încercare de a ține la distanță întunericul? Răspuns final: da. Rîsul e toate acestea, dar și multe, multe altele. Rîdem pentru a ne încărca pozitiv și rîdem pentru a ne descărca după o zi grea. Rîdem superior, de prostia altora, și rîdem complice, căci am făcut și noi aceleași prostii. Rîdem răutăcios și condescendent, rîdem a pagubă, rîdem mecanic, forțat, hăhăit, discret, din inimă sau din obligație. Rîdem în toate felurile și în toate situațiile, pentru că rîsul e acea parte a vorbirii care poate ocupa orice funcție în orice propoziție. Umorul, ca românul, e bun la toate.

Există o formulă aritmetică a rîsului care calculează comedia ca fiind suma dintre tragedie și timp. Se poate rîde de orice, dar nu oricînd. Paradoxal, e cu 3,972% mai tentant și mai satisfăcător să rîzi în momentele nepotrivite, conform unui studiu făcut de cercetătorii britanici. Avînd în vedere teoria relativității, în care timpul și spațiul sînt legate indisolubil, obținem o variantă derivată a formulei, una din care deducem că se poate rîde de orice, dar nu oriunde. Una e să le rîzi oamenilor în față, alta e să rîzi de ei pe la spate. Se bănuia deja că umorul e relativ, întrucît s-a detectat empiric existența unor oameni care rîd de crapă la subiecte pe care alții le consideră intangibile, protejate de legea nr. 69 din Codul Comediei, cea care spune că „Nu se glumește, dom’le, cu așa ceva!“, dar iată că acum avem și demonstrația matematică. Comedia e condiționată de percepție și se bazează pe cît de dezvoltat e simțul umorului în recipientul glumei, deci formula se poate completa cu precizarea că se poate rîde de orice, dar nu oricine poate să o facă. Paradoxal, oamenii fără simțul umorului sînt cu 1,592% mai predispuși decît ceilalți să emită judecăți de valoare despre ce e amuzant și ce nu.

Și dacă am menționat aspectul calitativ, ar trebui atins și cel cantitativ. Se poate rîde despre orice, dar nu oricît. Glumele au termen de valabilitate. Unele sînt perisabile, de unică folosință; altele sînt mai trainice decît plasticul. Ultima variabilă care influențează procesul umoristic e stilul de livrare a glumei. Obținem astfel încă o variantă a formulei, una care spune că se poate rîde de orice, dar nu oricum. E important să se rîdă asumat, mai ales despre tragedii, așa cum se rîdea prin bancuri despre radiație la cîteva zile după explozia de la Cernobîl, cum rîdea despre căderea World Trade Center un comediant care și-a pierdut tatăl acolo, cum rîdea despre mîinile sale diforme din naștere un comediant britanic. Haz de macaz, cum îi zic conductorii de tren. Se poate rîde de orice, așadar, cu condiția să fie amuzant. Acesta este și motivul pentru care despre comicii talentați se spune că au un dar. Adică sînt amuzanți, dar… Alternativ, pentru cei care au urmat un liceu cu profil uman, se poate face trimitere la dictonul latin errare humorum est, care declară că e super-amuzant să-i vezi pe alții cum eșuează. Dialogurile socratice explică mai pe larg de ce e distractiv să vezi un tip cum alunecă pe o coajă de banană.

● Andreea CUREA (comediantă)

Umorul are atîtea funcții cîte bancuri cu Bulă există. Are un rol atît în formarea legăturilor sociale, cît și pentru a elibera tensiunea, ca mecanism de apărare în fața situațiilor stresante. Prin rîs se eliberează endorfine, chimicale produse de obicei de activitatea fizică, deci o porție de rîs e mai bună decît o porție de salată și o tură de sală. Mai ales că abdomenele alea practic se fac singure. Dar, serios acum, rîsul se găsește la mai multe mamifere, ca trăsătură evolutivă. S-au făcut multe studii care afirmă că oamenii au cu 30% mai multe șanse de a rîde în grup decît atunci cînd sînt singuri. De asemenea, rîsul a fost corelat cu toleranța mai mare la durere. Însă funcția principală pare să fie crearea și întărirea legăturilor sociale. Pe măsură ce strămoșii noștri au început să trăiască în structuri sociale mai mari și mai complexe, calitatea relațiilor a devenit crucială pentru supraviețuire. Atît de important mi se pare și mie umorul. Cred că citatul îi aparține lui Mark Twain: „Umorul este tragedie + timp“. Găsesc uimitor faptul că dintr-o întîmplare traumatizantă sîntem capabili să creăm ceva care poate stîrni rîsul. Pentru că cele mai amuzante povești nu sînt acelea în care sîntem fericiți. Deci da, într-adevăr, „laughter keeps you sane“. Şi da, da, se poate rîde de orice. Există și lucruri cu care nu se poate glumi, și anume cu oamenii fără un strop de simț al umorului. A încerca să glumești cu astfel de oameni e ca și cum un surdo-mut ar încerca să-i explice unui orb cît de importantă e vitamina A pentru vedere.

● Ovidiu EFTIMIE  (scriitor, jurnalist la Times New Roman)

Principala funcție a umorului este transmiterea unei informații neplăcute într-un mod cît mai plăcut posibil. Sînt diverse forme de a face acest umor, dacă este o imitație penibilă a realității îi zicem satiră, dacă e direct verbalizat îi zicem „mișto“, iar dacă nu avem absolut deloc umor îi zicem „bășcălie“. Oamenii care folosesc cuvîntul bășcălie nu doar că nu au umor, au și o părere foarte bună despre ei. În aceeași categorie intră și cei care încep conversația cu „Eu am umor, dar cu așa ceva nu se glumește“. Identificarea acestora ne permite, de fapt, să identificăm oamenii cu tendințe totalitare din societate, că de obicei așa începe: prima dată nu glumim de Mihai Șora, după aia nu glumim că prim-ministrul arată ca o maimuță și ajungem la „Hai să nu mai discutăm niște subiecte“. Nediscutînd, devenim mai slabi. Parcă Nietzsche spunea că poți afla măsura unui om în funcție de cît adevăr poate suporta. E important adevărul, că ne-arată unde sîntem, deci știm ce avem de făcut dacă vrem să îmbunătățim ceva la noi. Dacă vine și cumva învelit într-o formă de măscăreală, cu atît mai bine. E ca un antibiotic dulce, pentru copii. 

Avem nevoie de umor? Noi, românii, ca de aer, pentru că nu prea avem, serios vorbind, e suficient să te uiți la filmări vechi cu Amza Pellea ca să înțelegi amploarea fenomenului. Sau la Dragoş Pătraru acum. Nu e deloc o coincidență că Statele Unite sînt totodată cea mai mare putere mondială și cel mai mare producător de umor. Noi nu sîntem, dovadă că singurul umor acceptat oficial de stat, aprobat de Ministerul Educației și ștampilat cum trebuie, este cel al lui Caragiale. La facultățile umaniste din România nici nu se discută umorul ca formă de comunicare. E ceva cu care nu se poate glumi? Da, cu faptul că intelectualițiunea română e formată din primitivi. Nu de altceva, dar nu se prinde nimeni de poantă.

● Răzvan EXARHU (realizator Morning Glory, Radio Rock FM)

Umorul e bun mai ales atunci cînd nu te aștepți. Ca niște transaminaze și trigliceride bune în analizele de după Anul Nou. El face legătura dintre absurd, plictiseală, teamă și multe alte kestii neplăcute și libertatea de a hohoti fără să mai ceri voie. Cred că e unul dintre catalizatorii libertății și un ferment al echilibrului. Umorul declanșează o stare de alertă interioară, te ajută să te uiți atent în jur, la ființe și lucruri, să le înțelegi mai bine, să obții o nouă perspectivă, poate niște energie în plus, și să te uiți atent și în tine după aceea. E o explorare, e un microscop al naturii umane, singurul care îți poate arăta scene cu microbi care zîmbesc și fac cu mîna, ca într-o poză din excursia de la cabana Scropoasa, din liceu. Dacă se poate rîde de orice? Ar fi indicat, după trecerea unei perioade suficiente de timp, să se poată rîde de orice. Cred că nu putem somatiza și consuma traumele altfel, de la un punct încolo. E ca atunci cînd înghiți o bucată de plastic și organismul se repede să o anihileze. Nu cred că e bine să atingi rănile vii, să încerci să vindeci prin umor o rană înainte să se fi închis singură. E un act de cruzime. Nu știu dacă pot să judec foarte bine, dar am un exemplu din primăvara acestui an, cu tatăl meu ieșit din spital, după o ședere de aproape şase luni și perspective sumbre. Trecuseră două săptămîni de la externare și el suferea încă de sindrom post-traumatic. Doar că era ziua lui, avea de suflat în lumînările înfipte într-o mare de frișcă și căpșune și nu îi ieșea nici un zîmbet, bietul de el. Și atunci, am găsit eu ceva: „Tată, gîndește-te că un tort e mai ieftin decît o înmormîntare“. A rîs natural și am mers mai departe. 

● Ioana LUIZA (comediantă, Niște Oameni)

Există foarte multe teorii care răspund la „De ce rîd oamenii?“: că sînt surprinși sau dintr-un sentiment de superioritate. Personal, cred că umorul ne ajută să ne simțim mai puțin singuri. E o formă de terapie în masă. Eu cred că da, poți găsi ceva amuzant în orice. Trebuie doar să te uiți atent. Eu sînt un fan al autoironiei. Mi-ar plăcea tare mult să ne scuturăm de ipocrizia asta – rîd de alții, dar dacă e vorba de mine, mă cuprinde brusc sensibilitatea. Autoironia ține sentimentul de superioritate departe. Ba mai mult, cred că ar trebui incluse și minoritățile cînd vine vorba de caterincă. Dacă eviți să faci asta din frică, doar creezi mai multă tensiune de tipul „noi versus ei“. Tocmai asta e și ideea: toată lumea trebuie tratată la fel. Atîta timp cît ai și o glumă bună acolo. Altfel, ești doar răutăcios. Concluzia e că viața e prea scurtă ca să ne luăm în serios.

● Patricia NEDELEA (comediantă, scriitoare)

Umorul nu e bun. Ca să fie bun, adică de calitate, umorul trebuie să fie rău. Funcțiile (adică cei cu funcții) nu au umor, iar umorul nu are funcție (e al celor care nu au funcții). Dar funcția umorului, dacă ar fi să existe așa ceva, ar trebui să fie aceea de președinte al României. Se poate rîde de orice și de oricine, atîta timp cît începi cu tine. Nu există nimic cu care nu se poate glumi, iar simplul fapt că cineva pune întrebarea asta e comic. Și faptul că în timp ce răspund la aceste întrebări car în brațe un bebeluş căruia îi ies dinții, încercînd să-l adorm, e amuzant.

● Iulian TĂNASE (scriitor, podcast Tănase Show)

Umorul e un fel de animal sălbatic, sensibil și foarte capricios, care, desigur, poate fi îmblînzit, dar nu poate fi domesticit. Din acest motiv și am eu un mare respect pentru zebre, că nu s-au lăsat călărite de oameni, motiv pentru care oamenii s-au enervat și le-au transformat în treceri de pietoni. Despre masajul pietonal o să vorbesc cu altă ocazie. Umorul nu ne dă lapte, brînză, carne, ouă, blană, piele etc., adică nu e genul de animal a cărui carne ar putea face spectacol în frigiderele Mega Image, ci endorfine. Asta ne dă, în principiu, umorul: endorfine. Eu prefer endorfinele românești. Cît despre funcția sau funcțiile pe care le are umorul, m-aș referi doar la aceea de a crea legături. Umorul exact asta face: creează legături, complicități, prietenii, căsnicii, divorțuri. Şi da, se poate rîde de orice. De aproape orice, mai exact. Ani de zile am făcut la radio, în direct, mash-up-uri cu slujba de la Trinitas peste care suprapuneam bucăți din Metallica, de exemplu. Unul dintre jingle-urile de rezistență ale Războiului Sfîrșitului Săptămînii era despre Dumnezeu, care este, se știe, moldovean, rareori oltean. Odată, am făcut un barter cu o vrăjtoare, pe care am sunat-o să-i propunem să ne crească audiența. Apoi, după vreo cîteva săptămîni, am sunat-o din nou ca să o anunțăm că audiența a crescut foarte mult, deci vrăjile ei funcționaseră. Îmi pierd umorul doar cînd vine vorba de copii agresați, bătuți, molestați.

● Alex TOCILESCU (scriitor, copywriter la DDB România)

Umorul e ca să rîdem. Umorul e ca să ne destindem. Umorul e ca să arătăm cît sîntem noi de deștepți și să cucerim audiența. Umorul e ca să faci pe cineva trist să nu mai fie trist. Umorul e ca să faci o fată să zîmbească. Umorul e Iggy Pop cîntînd în franceză. Dacă se poate rîde de orice? Cam tot ce am înțeles cei mai mulți dintre noi din corectitudinea politică e că trebuie să fim ipocriți și să rîdem de anumite lucruri în secret. Așa că rîdem în continuare de orice, dar o facem precaut, între patru ochi sau în cercuri restrînse de prieteni. Că nu știi niciodată cine interpretează ceva aiurea, cine se atacă în numele cuiva care nu-i de față; faci în public o glumă despre maltezi și cineva zice „Băi, stai așa, că maltezii…“. Și pentru că vrei să eviți asta, pentru că nu vrei să explici lucruri pe care le credeai de la sine înțelese, mai bine nu faci gluma aia. Sau nu atunci și nu acolo.