Am terminat Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti în iulie 1989, iar în decembrie eram în armată, satisfăcîndu-mi stagiul militar. Am fost pionier şi cred că şi UTC-ist, sigur nu şi comunist. Am stat la cozi pentru mîncare, am călătorit cu autobuzul burduşit de oameni, cu uşile deschise, pe scară, ţinîndu-mă de bară, mi-am făcut temele cu mănuşi, din cauza frigului, şi la lumînare căci se lua curentul, cumpăram cărţi pe sub mînă şi le citeam pe sub bancă, am detestat cenzura şi am apreciat oamenii care reuşeau să o ocolească, cu un accent special pentru umorul acelor vremuri, vorbeam la telefon şi ştiam că sînt ascultat, eram fan Teleenciclopedia şi am văzut atîtea piese de teatru atunci cîte nu cred că am mai reuşit de atunci încoace. Scriam scrisori, multe… Visam să călătoresc, mult… Scrisori nu mai scriu, dar călătoresc mai mult decît îmi imaginam atunci.

Cum mă simt acum? În mijlocul vieţii, cetăţean internaţional (am studiat în Italia, Germania, Spania, Canada şi SUA), un pic obosit, un pic mai mult îngrijorat de viitor (ne bîntuie încă trecutul…), dar cu planuri mari atît profesionale, cît şi personale.

Undem sîntem acum? Spuneam că la schimbarea de regim din decembrie ’89 eram în armată, la o unitate militară de radiolocaţie din Ploieşti. Ca orice unitate militară de atunci, aceasta avea un comandant militar, ofiţer de carieră. El era secondat de ofiţerul „venit pe linie de partid“ şi de „CI-ist“ (ofiţerul de contrainformaţii, securistul unităţii). De fapt, nu se ştia bine care era adevăratul conducător: militarul, politrucul sau securistul? De faţadă, cel puţin, era militarul de carieră, deşi simţeai că deciziile mari le ia politrucul şi că, de fapt, securistul trăgea cam toate sforile pentru aceste decizii.

La fel mi se pare şi acum. În loc de conducători legitimi, cu competenţe clare şi o carieră solidă, văd la conducerea diverselor instituţii o cohortă de oportunişti incompetenţi, cu rădăcinile în vechiul aparat de partid şi vechea Securitate. Ei căpușează în continuare statul şi societatea, menţinînd aceleaşi metehne şi mentalităţi: naţionalism ieftin de budoar şi un populism exploziv şi inept. Mutilează limba română, distrug instituţii fundamentale, calcă peste reguli şi principii. Simţi cum regretă sincer vechiul „Statul e partidul, statul sînt eu“. Pentru ei Europa e un moft, Rusia o putere şi Turcia un partener, chinezii ne sînt prieteni şi americanii „doar“ se folosesc de noi. Totul e conjunctural şi fără anvergură.

Am ratat o schimbare substanţială. Ne trebuia un divorţ clar cu trecutul, o ruptură fundamentală. Aşa, am avut parte cam de aceleaşi feţe şi personaje, acelaşi amestec de băieţi deştepţi, băieţi de bine şi băieţi de băieţi, un fel de descurcăreţi născuţi din încrucişarea activistului de partid cu securistul comunist. Altfel, da, am avut parte de schimbări „profunde“: nu ne mai latră cîinii vagabonzi pe stradă (acum s-au mutat în studiourile de televiziune), nu ne mai atacă şobolanii la ghenă (acum s-au mutat în partide şi ne atacă drepturile fundamentale în Parlament), nu se mai fumează în public (dar se „fumează“ bugete importante pe măsuri propagandiste şi populiste) etc.

Singura mare schimbare rămîne încă democraţia cîştigată în decembrie ’89, cu ale ei drepturi fundamentale, prin care ne putem bucura de lipsa cenzurii de partid, libertatea de a vedea lumea şi magazine pline. Dar am ratat să avem o infrastructură de calitate, servicii medicale eficiente şi o educaţie angajată într-o dezvoltare durabilă. Ce a rămas? Ghiorțăneala din politică, neînţelegerea că o societate se schimbă doar printr-un plan coerent şi pe termen lung de îmbunătăţire a educaţiei şi a economiei.

Ce putem face? Cred că, în primul rînd, trebuie să ne facem cît mai bine treaba, acasă şi la „job“, şi să depolitizăm cît mai mult societatea. Politicienii se hrănesc din iluziile şi discuţiile noastre. Trebuie să facem şi să dezvoltăm insule de normalitate, care mai apoi să se unească şi să prindă ţara într-un mare arhipeleag al normalităţii. Să avem astfel universităţi internaţionale, spitale sănătoase, şcoli voioase, autostrăzi lungi, cozi scurte la taxe mici, trenuri care vin la timp şi politicieni care se retrag la timp. 

Sorin Costreie este conferenţiar la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti şi prorector la aceeaşi universitate.