Ca o formulă de realizare acestui dosar, am ales să le adresăm traducătorilor de literatură română trei întrebări standard, de fapt trei teme de dialog, și fiecare să răspundă într-un mod cît mai nuanțat și personal, în limba română, desigur.

1) De ce traduceți literatura română? Cum v-ați apropiat, de fapt, de limba română?

2) Care au fost cea mai dificilă traducere și cea de care v-ați atașat cel mai mult?

3) Ce se întîmplă cu cărțile, după ce au fost traduse, în țările dvs. de origine și cum este receptată literatura română?

Am obținut astfel un colaj de texte, una dintre mizele dosarului fiind cea de a oferi publicului o imagine cît mai completă a traducerilor din literatura română contemporană sau nu. (Adina Popescu)

1) Cred că, de fapt, literatura și limba română m-au ales pe mine! În comuna Sîngeorgiu de Pădure, în mijlocul Ardealului, am avut niște profesori excelenți. Din copilărie citesc mult, eram foarte tînără cînd, prin experiență proprie, am descoperit puterea literaturii, prin anii ’70 era deja evident pentru mine: cartea este singura fereastră spre o lume mai largă și necunoscută. La început, am citit doar în limba maghiară, nici n-am știut bine românește, am terminat liceul și facultatea de teatru în limba maghiară, dar din fericire marea majoritate a literaturii române clasice a fost tradusă de scriitori sau traducători de calitate și era accesibilă și în limba mea maternă. Cînd am fost repartizată la Timișoara, am început să citesc autorii români în original, dar încă nu-mi trecea prin minte să traduc, doar din plăcere am citit în fiecare zi clasici și contemporani – așadar am învățat mai bine și limba română. Credeam că n-avea nici un sens să traduc, fiindcă în România oricine putea să citească aceste cărți în original. Cînd m-am stabilit în Ungaria, mi-am dat seama că, în ciuda faptului că eu am părăsit țara, autorii mei români preferați nu m-au părăsit, adică am adus cu mine în Ungaria și literatura română. În Ungaria, atunci se știa foarte puțin despre literatura română și eu, aproape fără să-mi dau seama, am devenit agenta literaturii române. La început, am tradus articole, mai ales din domeniul teatrului. După 1989, am lucrat la editura Jelenkor, unde am făcut referate despre literatura română contemporană. Cîteodată era mai uşor să traduc cîte un fragment decît să explic sau să argumentez părerile mele despre anumite cărţi. Și mi-a venit pofta să traduc. Mi am dat seamă că a traduce literatură este o pasiune delicată și foarte apropiată de profesia mea originală, de actorie.

2) Deoarece, pentru mine, traducerea nu este doar o profesie, mai degrabă e o pasiune, întotdeauna traduc cărțile care mi plac și despre care cred cu convingere că transmit ceva deosebit dintr-o cultură diferită de a mea, care prin umanismul lor și calitățile lor artistice vor îmbogăți și cultura mea. Așadar cea mai importantă, cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai complicată traducere este mereu exact aceea la care lucrez și atunci nu mă mai gîndesc la celelalte cărți. Știu că, de fapt, toate sînt capodopere, dar ca să fie considerate tot capodopere și în traducere, depinde de mine. Adică traducerea înseamnă o responsabilitate profesională foarte serioasă. Este un fel de teatru, în care nu se traduce numai un vocabular, se interpretează cît mai fidel și cît mai sensibil nu doar un text, ci și o mentalitate mai amplă, precum și vocea personală, adică stilul autorului. Aceste criterii sînt valabile pentru toate cărțile traduse. Din punct de vedere lingvistic, pentru mine a fost destul de dificilă Dimineața pierdută a Gabrielei Adameșteanu, provocarea de a nimeri nu doar vocea Vicăi, a unei mahalageoaice din București, dar și toate celelalte – cel puțin cinci! – registre. De asemenea, imaginația și sintaxa lui Mircea Cărtărescu înseamnă o provocare profundă, peisajele lui virtuale, poetica tulburătoare a acestei proze nu sînt deloc ușor de transpus, mai ales că limba maghiară este foarte diferită de toate limbile latine (ordinea cuvintelor, timpurile verbului, nu există genuri etc.). Tocmai pentru aceste provocări este atît de interesantă și frumoasă munca noastră. Traducerea fiecărei opere presupune dificultăți diferite. Fiecare operă necesită, în primul rînd, o înțelegere profundă și, în al doilea rînd, o răsuflare cît mai firească în limba-țintă, ceea ce înseamnă că traducerea fiecărei opere are nevoie de altă metodă. Verdictul cumplit „traduttore – tradittore“ poate că e just, sînt opere absolut intraductibile și chiar în cea mai bună traducere a lor se pierde ceva față de original. De exemplu, cuvîntul „orbitor“, titlul trilogiei lui Mircea Cărtărescu, este aproape de neînlocuit în altă limbă: are o verticalitate foarte puternică, cu un conținut metafizic și cu o înfățișare elocventă. Trebuie să recunosc că nu sînt mulțumită cu cele două variante în limba maghiară („vakvilág“, „káprázat“), cu toate că înseamnă același lucru. Sînt anumite obstacole, bineînțeles, dar fără modestie falsă aș afirma că traducerile literare au contribuit cel mai mult la îmbogățirea culturii universale și la înțelegerea reciprocă între oameni.

3) Cred că traducătorul este „un combatant într-un spaţiu al nimănui (no man’s land), spaţiu plasat între două culturi care se contaminează şi se influenţează reciproc“. Dar numai dacă ajung la cititori cărțile traduse. Este dificil să plasezi cărțile într-un context cultural universal. Obiceiurile în consumul literaturii s-au schimbat foarte mult în ultimii 15 ani. Viața s-a accelerat, după părerea mea globalizarea nu este chiar avantajoasă pentru literaturile țărilor mai mici. În Ungaria, interesul pentru literatură română în ultimii ani a crescut concomitent cu succesul filmului românesc. Problema este că vînzările nu acoperă cheltuielile editoriale, de aceea aparițiile sînt ocazionale, depind de candidaturi, de gustul editorului. Sînt cîteva edituri care se ocupă în mod consecvent de literatura română, participă la candidaturi europene. Fără surse financiare – nu de bunăvoie! –, renunță la cărți care nu sînt sprijinite. De multe ori contează editura originală și apariția anterioară la o editură occidentală renumită. Numele editurii este echivalent cu marca scriitorului și de multe ori traducătorul joacă și rolul agenției literare. 

Gabriella Koszta este traducătoare în limba maghiară.