Suna bine ca titlu, deci l-am validat ca atare. În realitate, însă, după cum unii dintre voi ştiţi deja, un utilizator de Facebook nu poate avea mai mult de 5000 de „prieteni“ – atunci cînd atinge acest plafon, utilizatorul cu pricina trebuie să opereze o selecţie în rîndul celor existenţi, în cazul în care vrea să facă loc unor solicitări noi. Cum eu m-am îmbarcat pe Facebook de-abia cîndva în 2008, am atins acest plafon în vara anului trecut. Şi, de atunci, fac periodic cîte o transfuzie – dînd afară „prieteni“ mai vechi şi acceptînd solicitări noi (în urmă cu vreo lună aveam o listă de candidaţi la „prietenie pe Facebook“ care şedeau cuminţi, la o coadă de aproape 500 de nume). Aşa că titlul corect ar fi fost: Aş fi putut avea mult peste 5000 de prieteni pe Facebook (şi asta încă de anul trecut) dacă Mark Zuckerberg ar fi vîndut Facebook lui Microsoft în 2007 – sau unul asemănător. 

Chiar aşa? Antropologul britanic Robin Dunbar a arătat încă din 1992 că o persoană poate întreţine „relaţii sociale relevante“ cu nu mai mult de alte 150 de persoane – pur şi simplu, neocortexul uman nu poate administra mai mult de-atît. Modul în care a ajuns la acest plafon (da, căutaţi „Dunbar’s number“ pe Wikipedia!) implică niscaiva statistici complexe –, dar varianta scurtă a argumentaţiei spune că 150 este numărul maxim de membri care permite unui grup să-şi ţină sub control coeziunea internă, şi asta încă de pe timpul satelor neolitice. Cu precizarea că pînă şi acest plafon este atins doar în caz de absolută necesitate, cînd grupul respectiv se află sub extraordinare presiuni economice şi/sau de mediu. Un studiu al profesorului Dunbar, centrat chiar pe Facebook, e în curs de apariţie zilele astea – dacă nu cumva a şi făcut deja oarecare valuri pînă la data la care citiţi aceste rînduri. 

Cum aşa? Cum ziceam, m-am înscris pe Facebook relativ tîrziu, după ce reţeaua care a depăşit 500 de milioane de membri, pe 21 iulie 2010, îşi depăşise scandalurile asociate lansării Newsfeed sau Beacon. Iniţial am folosit un pseudonim, ca în cazul altor reţele similare – apoi, după ce m-am lămurit că Facebook este chiar cine zice că este, mi-am folosit numele real. Iniţial am cerut „prietenia pe Facebook“ unor cunoscuţi (din toată lumea, inclusiv a unora pe care nu-i mai întîlnisem de cîţiva ani), dar şi unor persoane pe care le ştiam, însă cu care nu mai reuşisem să conversez de cînd deveniseră personalităţi publice, precum şi unor persoane pe care pur şi simplu voiam să le cunosc. După care, lucrurile au scăpat puţin de sub control: am fost asaltat de valuri gigantice de solicitări din partea unor adolescenţi în competiţie cu colegi de-ai lor; sau de jucători de Mafia Wars şi, ulterior, Farmville. Le-am lăsat aşa, scăpate de sub control, în parte pentru că speram ca măcar o parte dintre ei să fie, ulterior, interesaţi de două proiecte mari pe care le lansasem în 2008: Povestind Bucureştiul şi DIGITAS (au fost!). Acum, aflu şi eu, în fiecare zi, ce face fiecare din cei 5000 de „prieteni“ ai mei de pe Facebook – ziarul meu personal cu poveşti despre persoane care mă interesează sau pe care le interesez, dintr-un motiv sau altul. Nu citesc fiecare articol în fiecare zi – dar nu mi se întîmplă asta nici în „lumea reală“, nu? 

Într-adevăr... După cum ştiţi (?) ăsta a şi fost planul iniţial: Facebook a evoluat destul de lent de la statutul de reţea cvasiînchisă, cu accesul restricţionat – distincţia fundamentală faţă de alte reţele sociale fiind că, pe Facebook, trebuie să-ţi expui exclusiv identitatea ta reală. Şi, o vreme, acest plan a şi funcţionat, în mare măsură pînă ce pe Facebook au dat buzna „adulţii“. Contrar temerilor părinţilor din întreaga lume, cercetările (inclusiv în proiectul DIGITAS al Asociaţiei Epsilon III) confirmă constant faptul că tinerii folosesc reţelele sociale strict pentru a relaţiona cu prieteni din lumea reală – tocmai adulţii sînt aceia care arată o mai mare disponibilitate de a se „împrieteni“ cu necunoscuţi, pasămite pe motive de networking. Sînt adult, deci mă tratez şi eu cu niţel networking – plătind preţul blocării sistematice a unora dintre cele mai stupide aplicaţii inventate de mintea umană. Căci de unde altundeva aş mai putea afla prompt că Anca e single? Sigur, Petre îmi trimite şi un e-mail atunci cînd publică un editorial de care crede că aş putea fi interesat – dar, odată ce şi-a depăşit reticenţa faţă de presupusa impersonalitate a reţelelor sociale, e mult mai simplu să-şi plaseze link-ul pe profilul de Facebook, şi nimic nu mă împiedică să-i dau şi un like pe profil, dar să şi pun mîna pe telefon şi să-i transmit un live like :)  

Lucian Branea este director executiv al Asociaţiei Epsilon III.