Nu prea am oameni în jurul meu despre ale căror povești de familie să pot zice că ar fi line, fără tensiuni, conflicte, învinovățiri de o parte și de alta. Poate că nici nu există, cine știe. Între noi și părinții noștri apar niște diferențe de mentalitate de secole, nu de cîteva zeci de ani. Poate că, cu cele mai bune intenții, au pus o mare presiune pe fiii și fiicele lor. Viețile trăite în comunism i-au marcat, iar felul în care și-au reținut emoțiile i-a costat scump pe urmași. Cine nu e întrebat de părinți: „Ai mîncat?” mai degrabă decît „Ce/cum te simți?”, „Cum e viața ta?”. Sentimentalismele nu au părut importante, mereu alte lucruri prevalau în casele noastre. Nu îmbrățișările, declarațiile de iubire, ci responsabilitățile, grijile, frica de a nu dezamăgi, performanța la școală erau cele care contau în ecuația unei familii respectabile. Sub preșurile noastre găseai de toate: minciuni, scandaluri, violență, ranchiună, nefericire, dar cel mai important era să nu le lași să scape de acolo și să iasă în lume. Să le ții cît mai bine ascunse, căci o familie unită e neapărat și una complice. 

Pare greu de crezut, dar cunosc oameni de 40+ care nu le spun în continuare părinților că fumează, pentru că încă le mai conservă o așteptare veche și o imagine din liceu. Sau acceptă reproșuri cum că nu au reușit să aibă o relație de cuplu perfectă, iar un divorț pare o vină imensă și semnul clar al ratării în viață.

În urmă cu trei ani, cînd tata s-a îmbolnăvit grav și am știut că acela poate fi sfîrșitul, stăteam pe un scaun pe holul spitalului și mi-am zis că, orice s-ar întîmpla, o să fac pace cu trecutul. Ne-a mai rămas prea puțin timp ca să ne mai războim pentru ce am trăit deja. Am hotărît să folosesc timpul acesta pentru a recupera ce nu ne-am spus, din diverse motive. Am început prin a-i zice ceva ce tot amînasem: că îl iubesc. Nu înseamnă că toate problemele s-au rezolvat, dar nu despre asta e vorba. Am intrat într-o altă etapă a legăturilor de familie, în care timpul nu mai pare infinit. Mizele s-au schimbat sau, poate, doar am obosit. Ce a fost nu mai putem schimba nici unul dintre noi. Pe cît e greu, pe atît de eliberator mi se pare să acceptăm asta.

În Dosarul de acum am mers pe firul istoriilor de familie. Li se văd nodurile și țesăturile și e multă emoție în textele invitaților mei, cărora le mulțumesc pentru mărturiile lor.

Credit foto: Robert Petreanu