Primul lucru pe care îl mănînc acasă sînt caşcaval pane şi papanaşi cu brînză, poftim! (Rîde) Să fie clar, nu mă jenează absolut deloc că sînt Ladislau Iosif Bölöni, am paşaportul românesc, nu mi-am schimbat numele, nu mă bat în piept, dar punctele pe litera «o» trebuie puse. Este o temă delicată şi nu pentru mine. Să fii maghiar în România nu este o ruşine. E o realitate istorică ce în diferite decenii, să nu spun secole, a evoluat în diferite sensuri. Despre care voi aveţi o părere, iar eu am o părere. Păcat e că au plecat saşii din Ardeal, care erau o bogăţie. Sau evreii, care erau o altă bogăţie. Lăsaţi-mă!“

Vorbele, reproduse dintr-un interviu realizat de Eduard Apostol pentru Gazeta Sporturilor, pot fi puse în piatră la baza oricărui monument al convieţuirii sportive de pe aici. La naiba, pot fi puse la temelia oricărei convieţuiri. Dar cu sportul e special. Sportivii sînt ca oamenii de ştiinţă, le pasă prea puţin de epoca în care trăiesc. Trec prin conflictele, privaţiunile, rătăcirile societăţii cu nasul în formule sau în ghidon şi cu ochii pe linia de sosire. Pot construi o bombă atomică sau închina succesele Conducătorului iubit. Bölöni, cu puncte sau nu pe „o“, a fost şi a rămas prieten cu Valentin Ceauşescu, fiul promotorului naţional-comunismului care ne-a adus vitrine pline de trofee şi galantare pustii de alimente. E mîndru de această relaţie. Ungurul Bölöni, machedonul Hagi, germanul Michael -Redl, sîrboaica Lavinia Miloşevici, lipoveanul Ivan Patzaichin, evreica Angelica Adelstein-Rozeanu, armeanul Ervant Norhadian au trăit într-o orînduire a sportului care nu era accesibilă oamenilor obişnuiţi. Sigur, atîta timp cît jucau jocul. Dacă nu, dispăreau, indiferent de etnie. Dispăreau din cărţi, din ziare sau reviste, din vorbe şi din poze. Partea bună era că atunci îşi recuperau măcar numele. Ioan Mozer, dublu campion mondial de handbal, putea să fie din nou Hans Moser. Un istoric susţine că lui Patzaichin i s-a cerut să devină Paţaichinescu. Dar ce te miri, nici România nu se mai numea România, ci R.S.R.!

Pentru generaţiile spălate pe creier, care se perpetuează (cred că ăia au instalat un mecanism de autospălare), povestea cu ungurii e simplă. Vor să ne ia Ardealul. Care, ce să vezi, a fost al lor. Şi fiecare trăieşte în propria poveste. Dar sîrma ghimpată dintre minţi se estompează în maximă mizerie sau maxim succes. Atunci fiecare are ceva de pus în comun cu celălalt: suferinţa sau bucuria. E atît de simplu. Prostiile şovine nu dispar, dar nu mai găsesc spaţiu sufletesc de găzduire. E o altă asupra măsură. În cazul sportivilor a fost vorba de un proiect comun al victoriei cu beneficii de ambele părţi. Sistemul se împopoţona cu medaliile, iar campionii profitau de privilegii.

Gimnastica a dat exemplul cel mai bun. Marea epocă a fost produsul cuplului Marta şi Béla Károlyi. În acele vremuri Ecaterina (Katalin) Szabó avea doar un aur mai puţin decît Nadia. Partidul a scrîşnit din dinţi, dar a ridicat-o în slăvi. Prin ea, de asemenea, lumea largă se închina la miracolul românesc. Toa’ăşul nu era atît de idiot încît să nu profite de campionii „lor“. Şi invers. În plus, palmele şi urletele la adresa sportivelor erau împărţite democratic. Şi aici ajungem în alt loc în care xenofobia nu funcţionează. În sport e ca în armată. E greu şi e despre cel de lîngă tine. Că eşti alb sau negru, ungur sau român, musulman sau creştin, pielea arde la fel, glonţul produce, în acelaşi loc, aceleaşi pagube, iar teroarea după o aterizare ratată la paralele e la fel de devastatoare, indiferent de limba maternă. Seara, corpurile vinete şi palmele pline de băşici se adunau unele în altele căutînd compasiune şi alinare. Şi un zîmbet furat odată cu o bucată de ciocolată. În asemenea momente, cine mai privea în oglinzile Trianonului?

Există şi un sport în care convieţuirea era asumată solar. Un sport glorios născut dintr-un mix româno-germano-maghiar în interiorul căruia se auzeau şi glume etnice, dar erau doar glume, erau bancuri de front, pişcături între învingători. Două mari generaţii ale handbalului au pus alături seriozitatea şi anduranţa principalelor două etnii conlocuitoare cu inventivitatea şmecherească a majoritarilor. Şi pot să depun mărturie că eram precum copiii de români născuţi după ’90 în străinătate, „ethnic abide, colour abide“. Că era Gaţu, că erau Birtalan, Oţelea, Tellmann, Kicsid, Voina, Stockl, Penu, Gunesch sau Gruia, Orban sau Samungi, toţi erau oamenii în galben pentru care săream în sus de bucurie sau înjuram cu lacrimi. Nu existau unguri, români sau saşi. Erau doar goluri şi ratări, pase geniale sau parade incredibile. Sportul a reuşit în mic, în eprubetă, să reproducă reţeta succesului Occidentului în depăşirea tranşeelor istorice: punţile bunăstării şi plusvalorii. Şi nu doar în buzunare. Oamenii aceia creau împreună o poveste minunată. Ei se luau la trîntă cu lumea. Să o facă între ei, mai ales din motive de limba mamei, nu avea nici un haz.

1983. România intra adînc în tunel. Dusă e epoca Pepsi, Marlboro, Pif, Radeberger. E timpul bancurilor amare: „În casă e frig, noroc că nu mă trage curentul, l-au tăiat“. Stadioanele sînt însă pline. Într-o seară a unui meci de pe „23 August“, o fază intră în istorie. Olteanul Balaci priveşte înainte, îi plasează în lateral mingea maghiarului Bölöni, care trage năprasnic şi înscrie în poarta campioanei mondiale Italia. Dar cine gîndea atunci în termenii aceştia? Şi totuşi… Arabescul valahului şi forţa precisă a imperialului au ridicat o ţară, pentru cîteva clipe, deasupra mizeriei şi întunericului. Era mai mult decît nimic. Era, de fapt, pentru ceea ce a urmat, totul. Domnului László/Ladislau Bölöni îi pot spune atît: chiar dacă nu punem puncte pe „o“, măcar să fie sigur că la rostire ele vor fi mereu acolo. Pentru că aşa a intrat în istorie. Aşa îl ştim. Altfel sună strîmb, sună aiurea. Sună ca stadioanele de azi în care „ţiganii“ îi dau afară pe „unguri“ din ţară. Ţara cui, bre? 

Radu Naum este jurnalist sportiv.

Foto: Hajdu Tamás