Corneliu Coposu a creat senzaţia că politica poate fi făcută într-un acord direct cu morala. Lui i-a reuşit, altora nu. Care să fie secretul?

Fostul lider ţărănist a supravieţuit închisorilor comuniste şi a creat după 1989 un partid care a refuzat orice compromis cu neocomuniştii. Alţii au pactizat cu Iliescu. Secretul e simplu: atitudinea fermă. Coposu a fost stigmatizat de fesenişti şi doar după moarte a fost declarat „reper moral“, fiind azi în mod incontestabil respectat de întreaga elită politică. E doar aparent un paradox: cine a refuzat în viaţă consensul e în chip consensual recunoscut ca simbol. Dar e fermitatea o valoare morală, sau pur politică? Asta e o întrebare pentru catedra de etică de la Universitate. În cu totul altă ordine de idei, trebuie spus că PNŢ-CD nu a rezistat probei timpului, fiind marginal în ultimii 15 ani. Dintre partidele interbelice reinventate după căderea comunismului, doar PNL a reuşit să intre, de mai multe ori, la guvernare.

Coposu a devenit un simbol, dar nimeni nu pare că ar fi încercat să îl ia drept model. Nu a prea avut urmaşi politici, deşi el însuşi îl urmase pe Maniu. Aveţi vreo explicaţie?

Cel mai simplu era ca partidul pe care l-a refondat să cultive modelul. Au făcut-o într-o cheie strict memorială, nu practică. Avem de aceea adoratori, nu urmaşi. E valabil şi pentru cei din alte partide, desigur, mai ales că ideea creştin-democrată nu a fost construită pornind de la toleranţă religioasă, aşa cum a fost în epoca interbelică la ţărănişti, care au ştiut să pună împreună nu doar munteni şi transilvăneni, ci şi ortodocşi, şi greco-catolici. Pe de altă parte, după Revoluţia din 1989, nici ţărănismul, nici naţionalismul nu există ca doctrină politică la dreapta, după ce mobilizarea lumii rurale a fost confiscată de PDAR, apoi asumată de PSD, iar sentimentul naţional a fost acaparat de formaţiuni extremiste ca PUNR şi PRM. Ce mai e un partid naţional-ţărănist fără ţărănism şi fără naţionalism?

Există, în partidele de astăzi, ceva moştenit din spiritul sau din ideile lui?

Intransigenţa lui Coposu hrăneşte mai multe spirite partizane. De multe ori, ea e dirijată împotriva unui adversar politic, nu a unei idei. A devenit monedă curentă să spui: vreau să colaborez cu partidul X, dar numai după ce îl elimină pe liderul Ixulescu. Asta e deja altceva, şi anume intoleranţă faţă de persoane. Liderul PNŢ-CD refuza asocierea care dezonora, nu discuţia cu adversarii. E o graniţă foarte diferită de cea stabilită de intoleranţi, adică de politicienii agresivi şi infatuaţi care resping cooperarea, pentru că sînt în poziţii de forţă şi cred că majoritatea are întotdeauna dreptate, sau că adversarii trebuie zdrobiţi.

Dincolo de respectul pe care e normal să-l păstrăm memoriei sale, fiind vorba despre un om politic, putem presupune că şi Coposu era supus greşelii. Ca specialist în ştiinţe politice, aţi observat vreo asemenea eroare?

E important să înţelegem succesul lui, ca să putem pricepe şi unde a greşit. Coposu a reuşit întrucît a impus ideea coeziunii unei opoziţii care fusese zdrobită în primele alegeri libere, PNŢ-CD avînd 2,5%, PNL – un pic peste 6%, iar PSDR – 0,5%. Coposu a forţat crearea Convenţiei Democrate, în noiembrie 1991. În primăvara următoare, Convenţia obţinea 23 de procente la alegerile locale, iar în toamnă, deşi fusese părăsită de liberali, obţinea 20% la legislative, iar candidatul său intra în turul al doilea, în competiţia pentru Cotroceni. CDR a fost menţinută, iar în 1996 a cîştigat şi la legislative, şi la prezidenţiale. Există un episod, din primăvara lui 1992, care merită discutat. După locale, PNL a propus o alianţă cu PNŢ-CD şi PSDR, lăsînd la o parte mulţimea de asociaţii şi formaţiuni mai mici care populau Convenţia. Coposu a preferat varianta unei Convenţii multicolore, din care PNL a lipsit în a doua parte a lui 1992, pentru a reveni în 1996. Ar fi trebuit să accepte liderul PNŢ-CD o alianţă doar cu celelalte două partide istorice? Sau peneliştii sînt cei care au greşit? 

a consemnat Andrei MANOLESCU