Acum 200 de ani, Alexis de Tocqueville le povestea europenilor despre capacitatea americanilor de a se întîlni, de a se asocia şi a discuta despre lucruri diverse – unele mărunte, altele afectînd întreaga localitate sau ţară. Nu era vorba doar de o cale prin care să-ţi ocupi timpul, ci mai ales de un mijloc prin care apăreau soluţii inovatoare, iar oamenii se implicau în treburile cetăţii, găseau remedii la problemele acesteia şi dezvoltau căi de implementare.

Ideea participării civice, preluată în ştiinţele sociale, a cunoscut însă afirmarea abia recent. Definit drept „capital social“, conceptul i-a atras pe economişti, fiind privit de către Banca Mondială drept un soi de panaceu universal la problemele subdezvoltării. În ultimele trei decenii, activismul civic a fost puternic promovat ca vehicul al progresului. Sociologia şi ştiinţele politice arată astăzi cum o societate bogată în asociaţii, cu oameni petrecînd mult timp împreună cu cei cu care împărtăşesc interese comune, este capabilă să genereze mai rapid căi de progres, identifică mai uşor modalităţi de a depăşi dificultăţile de moment şi de a le preveni pe cele de durată. E simplu: cînd eşti des împreună cu alţii, vorbeşti cu ei, ajungi fără să vrei la discuţii despre cum să faci viaţa mai bună. Fiecare vine cu ceea ce ştie şi, astfel, ai acces la informaţie fără să o cauţi în mod specific. Vorbeşti despre şanţul înfundat de pe marginea drumului, care se va revărsa în curţi la prima ploaie mai serioasă, şi descoperi că Gigi are un frate care are un camion, Tanţa ştie să dea cu var, Costel are o găleată de lavabil de exterior care zace în garaj, Aneta ştie despre vecinul Fane că vrea să decolmateze şanţul, dar nu are cu ce căra pietrişul rezultat, Maria are nişte bolovani negri, care ar merge plasaţi din loc în loc pe marginea şanţului, dar ar trebui vopsiţi în alb, ca să contrasteze cu verdele ierbii pe care o va planta Alecu. Uite-aşa rezultă o uliţă veselă, fără să îţi baţi capul cu viceprimarul sau să aştepţi ca primăriţa să îşi încheie povestea de dragoste cu soţul poştăriţei, care se întîmplă să fie chiar poliţist. Iar toate acestea sînt generate de o discuţie cu cei ce au venit la clubul de aeromodelism de la şcoală.

În Evul Mediu, cu cît mergeai mai la vest, o mulţime de mici proprietari şi arendaşi erau cei care se întîlneau şi discutau despre ce culturi să planteze anul următor, cum să combată dăunătorii, cînd să însămînţeze, cînd şi cum să recolteze. Obiceiul de a coopera în chestiuni agricole a condus, în opinia mea, la generarea unei puternice culturi a participării, care se reflectă şi azi în capacitatea comunităţilor locale de a reacţiona rapid la propriile nevoi. Cu cît mergeai mai la est de Elba, cu atît boierii locali erau cei care decideau de unii singuri în mai toate privinţele, iar ţăranii aşteptau, pasivi. La vest, bresle puternice aveau să preia modelul asociativ şi să îl dezvolte în tîrguri. În est nu prea erau tîrguri…

Modelele educaţionale reflectă azi aceleaşi diferenţe culturale: în România, elevii stau în bancă, scriind ce dictează profesorul. Fiica mea, elevă în Germania, îmi explica faptul că accentul cade pe lucrul în grup şi pe creativitate. Este ceea ce colegii din ştiinţele educaţiei încearcă mereu să convingă personalul didactic de la noi că ar trebui să facă. Nepoata mea, studentă la Essex, îmi spune acelaşi lucru despre premierea activităţilor de grup, despre obligativitatea de a avea atitudini critice şi despre penalizarea ternelor referate care povestesc cele citite – promovate la nesfîrşit în învăţămîntul universitar românesc.

Ieşiţi din sistemul educaţional în care au fost expuşi la lucrul împreună, tinerii continuă să acţioneze aşa cum au fost învăţaţi: participă în asociaţii unde cotizează sume modice pentru a fi împreună cu cei care au interese comune, fie că acestea sînt legate de protecţia mediului, colecţionat ceasuri, admirat maşini de epocă, susţinerea echipei de fotbal preferate, jucat volei, protejat pacea planetei, ajutat oameni nevoiaşi etc.

La noi, impulsul (extern) de a dezvolta societatea civilă a condus la proliferarea ONG-urilor think-tank ce acţionează ca grupuri de lobby şi presiune, şi care tind să impună modelul lor de activism politic drept exemplu pentru societatea civilă. Nu întîmplător, liderii lor fac des pasul către partide politice. Concentrarea aproape exclusivă asupra principiilor majore ale organizării societăţii pare a ignora faptul că viaţa cetăţii este generată, în principal, de către oamenii din cetate. Pentru aceştia, micile detalii sînt mai relevante decît nişte legi abstracte, care ar trebui să le reflecte, nu să le formeze valorile.

Mai este şi ONG-ul care acţionează ca firmă de consultanţă, investeşte veniturile în clădiri şi echipamente, precum şi în salarii mai mult decît ultrageneroase, alocate proprietarilor săi, deghizaţi în directori. Modelul deturnează atenţia de la menirea participării civice şi afectează legitimitatea formei sale vizibile de organizare formală.

Din fericire, apar şi muguri de cultură civică, elemente de activism îndreptat explicit spre formarea dezinteresată a bunului public. Organizaţii caritabile îi ajută pe cei în nevoie, bazîndu-se pe voluntariat. Ca oriunde în lume, voluntarii sînt tineri – mai avuţi, mai bine educaţi, mai deschişi către lume. Asociaţii minuscule, promovînd un interes îngust, precum colecţionarea de ceasuri sau canotajul, încep să creeze bunuri publice, fără a realiza acest lucru. Alteori, apar oameni care trag după ei comunitatea în acţiuni ce sporesc calitatea vieţii, cum ar fi întreţinerea unor spaţii verzi sau crearea unor locuri de joacă pe terenuri virane.

Urmăresc de ceva timp un exemplu de activism civic, atît de evident, încît e uşor să nu îl observi. În anii ’90, în Urbea X exista o echipă de fotbal cu tradiţie, cu patru titluri de campioană în palmares şi două cupe, cu ceva meciuri jucate prin Europa, incluzînd un legendar 3-1 aplicat, în 1966, campioanei din ţara campioană a lumii. Urbea X nu e o urbe oarecare, ci e capitala celui mai urbanizat judeţ al ţării, cu o puternică identitate locală. Echipa de fotbal a trecut, în anii 1990, în proprietatea unui sindicat ai cărui lideri se numără printre cei mai bogaţi români, în dispreţ complet faţă de ceea ce ar trebui să fie, în fapt, sindicalismul. Suspiciunile că echipa este spoliată nu au întîrziat să apară, prăpastia dintre suporteri şi patronatul sindicalist devenind prea mare pentru a construi punţi. O mînă de oameni a declanşat, atunci, acţiuni de protest. Practic, nici unul nu îşi dorea ceva pentru el, ci toţi militau pentru a reda echipa oraşului, pentru menţinerea tradiţiei. 15.000 de semnături au fost colectate în acest sens. S-a manifestat în faţa Primăriei. Iar Primăria a reacţionat la cererea contribuabililor. Uşor-uşor, echipa a redevenit a oraşului. O tentativă nereuşită de asociere cu alt club – un comportament nu tocmai corect al patronului acestuia – a dus la noi contestări ale galeriei. Şi Petrolul a rămas doar în proprietatea Primăriei, cea care, împinsă de valul de activism, tocmai construise un stadion. Ce e drept, nu acolo unde ar fi trebuit, dar un stadion frumos, faţă de care oamenii, cei care contribuiseră prin proteste la apariţia lui, au dezvoltat sentimente de apartenenţă. Exact aşa cum scrie în tratatele de dezvoltare comunitară. Restul e istorie: împinsă de publicul efervescent, echipa a promovat, s-a menţinut în prima ligă, contribuţia Primăriei o face să se autofinanţeze, deşi are acţionari, a cîştigat o cupă, a avut un bun parcurs european, meciurile sînt un adevărat spectacol. Succesul a atras creşterea numărului de suporteri activi, totodată ivindu-se şi tentaţiile de acumulare de capital politic pe seama clubului. Şi aici a început să se vadă acea cultură neparticipativă, de care vorbeam, şi distanţa de la Ploieşti la Elba. Organizarea formală în asociaţii lasă de dorit. Organizarea pe grupări a galeriei (grupările sînt însăşi esenţa participării civice, fiind opusul centralizării excesive) este contestată de acei ce înţeleg mai greu modul de funcţionare a societăţii nonautoritare şi îşi doresc o lume normativă, în care toţi vor aceleaşi lucruri, fără variaţie.

Grupările cu iz elitist nu au reuşit să găsească o cale de cooperare şi comunicare cu restul. Între suporteri, vocali „cheloşi“ caută să îşi impună voinţa cu forţa, lăsînd impresia că sînt ocrotiţi de jandarmerie şi că îndeplinesc ordinele unor anonimi care îi plătesc, posibil interesaţi să nu aibă o contrapartidă în acţiunile civice. Toate acestea sînt riscuri fireşti pentru o societate slab educată şi cu o cultură nonparticipativă. Autorităţile, şovăielnice în a utiliza legea în cazul conflictelor din galerie, par a fi eşuat pînă acum în a-şi propune să canalizeze capitalul social enorm şi spre alte acţiuni în binele cetăţii. Civismul însă îşi găseşte în continuare expresia, împingînd clubul spre modernizare, organizînd deplasări de mii de oameni, controlînd cît de cît violenţele şi generînd din ce în ce mai multe iniţiative nelegate neapărat de echipă. O cultură civică e pe punctul de a se naşte, exact aşa cum spun manualele: în comunităţi critice. O eventuală reuşită poate aduce
multe speranţe spaţiului mioritic. Nereuşita nu este o opţiune…

Bogdan Voicu este sociolog.

Foto: L. Muntean