De fiecare dată cînd încep să scriu despre susținerea publică pentru cultură, mă găsesc în aceeași postură: a celui care încearcă, fără succes, să explice și să reexplice că nu doar despre cîte resurse financiare se alocă este vorba, ci despre de ce sînt ele alocate și, mai ales, despre cum sînt alocate.

Cultura este un drept prevăzut în Constituție. Avem dreptul să profităm de cultură, așa cum avem dreptul să avem (prin taxele pe care le plătim) servicii publice care, teoretic, asigură o mai bună calitate a vieții. Cultura este, și ea, în accepția europeană, cel puțin, un serviciu public.

Ca orice serviciu public, el trebuie să răspundă unor nevoi ale comunității, mai bine spus, ale comunităților din care este alcătuită o societate. Teatrele, muzeele, bibliotecile subvenționate de stat trebuie să dea acces și să angajeze participarea intelectuală și creativă a celor care le întrețin, adică cetățenii. Aceste instituții pot și trebuie să inspire, să stimuleze, să ofere o stare de bine, să ofere ocazia unei experiențe de trezire spirituală și de liant cu alți oameni. Franța definește susținerea publică a culturii ca pe obligația unui stat-națiune de a îngriji patrimoniul material și imaterial, pe cel creativ și intelectual și pe cel viitor (artele contemporane). Iar Marea Britanie și SUA au construit modalități fiscale de încurajare a susținerii artelor fiindcă, da, cultura este (o dovedesc orașele unde aceasta înflorește) un enorm motor economic pentru regiuni întregi: uitați-vă numai cum s-a golit o metropolă ca NY în perioada pandemiei.

Oare toate aceste adevăruri, atît de banale pînă la urmă, există în conștiința opiniei publice din România? Sau în conștiința decidenților, a oamenilor politici? Cu asta ar trebui să înceapă discuția despre traiectoria banilor pentru cultură. Motivele pentru care nu ne va fi niciodată foarte clar de unde vin banii și unde se duc în cultura subvenționată din România de azi țin de contextul național, local, dar și european și global.

În primul rînd, pretindem, de la căderea comunismului încoace, că ne interesează starea patrimoniului. Cu toate acestea, monumente de mare valoare sînt lăsate în paragină, case sînt lăsate să se degradeze pentru ca în locul lor mafia imobiliară să construiască blocuri, lăcașuri de cult sînt lăsate pradă igrasiei sau devin obiectul unor restaurări improprii și frauduloase. Patrimoniul rural e neglijat, iar felul în care se angajează șantierele de restaurare nu beneficiază nici pînă azi de faimoasele „credite de angajament”, care ar permite restaurarea lor pînă la capăt și în continuitate, fără întreruperi și redepuneri de solicitări în fiecare an. Am văzut, în țară, șantiere ale unor biserici sau monumente întrerupte din lucru fiindcă schimbările de guverne și, mai ales, de miniștri ai Culturii, atît de frecvente, au reorganizat în fiecare an prioritățile de investiție. Nu este trist, este revoltător! În Moldova, fostele conace – potențiale destinații istorice, puține restaurate de proprietari cu mari sacrificii – nu pot beneficia de ajutor de stat. La fel, cimitirele evreiești și sinagogile pictate, ca să dau doar aceste exemple. La Tîrgu Jiu, grija pentru ansamblul Brâncuși a trecut prin peripeții tragi-comice, iar peisajul și galeriile romane unice în lume de la Roșia Montană stau încă în așteptare pentru a intra în patrimoniul mondial UNESCO. Toate acestea vorbesc despre cum se concretizează, de fapt, interesul de atîtea ori afirmat public pentru patrimoniul național…

În al doilea rînd, cultura ca instrument local pentru propagandă și/sau campanie politică a rămas cheia alocării resurselor financiare. Anumite orașe, precum Cluj, Sibiu, București, Alba Iulia, Arad, Timișoara, tind, încet-încet, să echilibreze evenimentele culturale cu cele doar în aparență culturale, dar, în fond, pur populiste. Este evident că, în această privință, Clujul este de departe cel mai avansat. Mai ales după criteriul alocării fondurilor pentru dezvoltare culturală sustenabilă. Dar susținerea culturii presupune o corelare între diversele inițiative și o gîndire strategică mult mai avansată la nivel național. Și o despărțire între experiența culturală (cea care hrănește și interoghează) și cea electorală (care vulgarizează sensul experienței creative).

În al treilea rînd, americanizarea produsului cultural în Europa, înclinația radicală spre forme de divertisment consumate de un public educat să „consume”, nu să „experimenteze” reorientează radical raportul între artă și bani, între piață și creator, între ceea ce are valoare artistică fiindcă se vinde și ceea ce are valoare artistică fiindcă ne pune față în față cu noi înșine, în mod cathartic.

În fine, statul va investi în cultura de care să profite și la care să aibă acces cetățenii care plătesc taxe. Or, în România, cercul celor care plătesc taxe importante începe să fie populat de o comunitate tot mai puțin educată, tot mai simplist mercantilă și tot mai gălăgioasă și mai opulentă. Iar generațiile care vin, așa cum arată ele la o privire, poate, superficială, trăiesc din cultura imediată, dominată de judecăți insuficient argumentate, de imagini contrafăcute și de influența unor modele de pe social media. Pînă la urmă, nu-i așa, către acest public se vor adresa producătorii de cultură din viitor…

În concluzie: printre multe altele, pandemia a provocat și accelerat conștientizarea acestor adevăruri, la fel de importante ca primele enumerate de mine, la început. Mă tem că acelea, dacă avem curajul să ne uităm la ele cu luciditate, au devenit, de fapt, pentru o mare parte a societății, fie desuete, fie lipsite de sens. Și vor deveni tot mai mult așa. „O brave new world, That has such people in’t!“...

Corina Șuteu este expert internațional în management și politici culturale. A fost director al ICR New York și ministru al Culturii. Este președinte al Making Waves, Festivalul de film românesc de la New York.

Foto: wikimedia commons