Acum cîţiva ani, cînd am ajuns prima oară la Sulina, puteai să storci apă din noi. Aşa e cînd ignori prognoza meteo. Stăteam la nişte oameni în Periprava şi ne plimbaserăm toată ziua cu barca prin ploaie. Era o ploaie constantă, nu foarte rece şi nici foarte puternică, dar care, după cîteva ore, îţi intră-n oase, în ciuda tentativelor de pelerine găsite la chioşc. Cea mai puternică imagine de atunci e cu canalele Deltei acoperite de o ceaţă joasă, de fapt un abur suprarealist format la nivelul apei, care lua brusc cele mai neaşteptate forme, şi doi pescăruşi care au urmărit vreo oră barca, într-o atmosferă de film. Pentru că în casa de la Periprava era prea frig pentru îngheţaţii de noi, am plecat seara spre Sulina, prin Pădurea Letea. Băiatul care ne-a dus cu maşina era plin de poveşti, în aceeaşi atmosferă stranie de film noir: un om negru de cîţiva metri înălţime ce apare doar noaptea, spiritele pădurii Letea, oamenii dispăruţi acolo, oamenii apăruţi după ani de cînd se pierduseră, creaturi ciudate. Pe unele se jura că le-a văzut cu ochii lui.

Şi acum rîde nea Pamfil cînd îşi aminteşte cum ne-a găsit seara la Sulina, după ce trecusem canalul cu o barcă – uzi, uşor nervoşi şi dezorientaţi, căutînd o pensiune cu încălzire unde să dormim. Ne-a spus că ştie el ceva. Circumspecţi şi dîrdîind, l-am urmat. Aşa am ajuns la Rodica şi nea Vali, cei mai simpatici sulinezi, la care ne-am întors ani la rînd cu diverşi prieteni.

Am atîtea amintiri din Sulina, un mix de lucruri văzute şi făcute, dar mai ales de momente în care n-aş mai fi plecat din acel capăt de lume cu o magie aparte – căutarea mormintelor de piraţi (da, chiar sînt! Şi au capete de morţi pe ele) în cimitirul celor cinci religii; povestea unor Romeo şi Julieta străini, fugiţi de acasă, înecaţi şi îngropaţi acolo; canalele pe care le ştiu după numele cu care nea Pamfil le-a botezat – Aleea Îndrăgostiţilor; barca aproape răsturnîndu-se pe valurile uriaşe de la vărsarea Dunării în mare; puii de păsări de-abia ieşiţi din ou, pe frunzele de nuferi, primăvara devreme; storceagul de sturion de la Marea Neagră şi icrele de la Perla; nopţile cu vin, poveşti şi rîsete cu Rodica şi Vali, cînd nea Vali a scos sticla de colecţie la 3, să fi fost 4, dimineaţa, decretînd ocazie specială în noaptea în care cred că am rîs cel mai mult vreodată; glumele deocheate ale Căpitanului Nemo (porecla lui Pamfil); plaja ireal de goală toamna tîrziu, racii delicioşi gătiţi de Rodica; cel mai mare vapor care a trecut vreodată pe acolo, mai înalt ca blocurile din Sulina; cînd am venit pe întuneric cu o barcă din Gorgova, unde ajunsesem cu bicicleta, cu cele cinci biciclete şi şase oameni grămadă într-o barcă de trei, doar pentru că ne aştepta Rodica cu plachie la cuptor şi nu puteam lipsi; hotelul în paragină unde s-a filmat Toate pînzele sus; farul vechi şi farul nou; muzica delicios de proastă de la Zilele Sulinei; grănicerii de la frontiera cu Ucraina care aveau o pisică de rasă, mare şi albă; terasele de pe faleză, probabil una dintre cele mai frumoase din România; yacht-urile de lux cu străini care vin şi pleacă; canalul de pe partea cealaltă a braţului, cu sălcii lăsate în apă sau canalele Bărbosu şi Vătafu Împuţita; ciorba cu peştele servit înainte, de la o familie din Cardon; rapidele care par să se dezmembreze la fiecare val; lacul atît de sărat unde poţi să şi dormi că nu te scufunzi; mersul cu bicicleta printre sute de cai sălbatici în Pădurea Letea, în timpul furtunii; scrumbia pe plită crestată la milimetru; înotatul noaptea în marea plină de noctiluci; curbele strînse pe care le luam cînd m-a lăsat nea Pamfil să conduc barca pe lac; poveştile cu vase străine ale lui nea Vali, responsabil să le conducă în siguranţă prin curenţii nervoşi ai Dunării sau ai mării de acolo; lianele din Letea sau lumina caldă care îmbracă Sulina la apus.

E un loc magic Sulina, unde timpul curge în alt ritm. Cînd vii în vizită o dată, de două-trei ori pe an, îl vezi altfel decît oamenii de acolo. Nu e uşoară viaţa, iernile sînt grele, cu vînturi de peste 50 km/h, cu sloiuri curgînd pe Dunăre care îngreunează transportul şi aprovizionarea, job-urile nu sînt multe şi nici prea bine plătite, sistemul medical e deficitar, tinerii tind să plece. „Cînd eram mai tînără, mi-am dorit să mă mut într-un oraş mai mare/dezvoltat, mi-ar fi oferit mai multe posibilităţi de dezvoltare profesională, dar Vali, fiind navigator, şi nu doar din acest motiv, nu a fost de acord. Acum m-aş hotărî mai greu să plec“, îmi spune Rodica. Şi eu mă gîndesc egoist că, dacă ar pleca ei din Sulina, noi unde am mai merge?

Poveştile şi provocările Sulinei sînt nenumărate. E un loc atipic în Deltă, singurul oraş, de altfel, un 3 în 1 perfect, în care se amestecă vechiul oraş cu clădiri ce par bîntuite sau cu altele refăcute complet, bătute de brize şi pline de poveşti cu canalele înguste pe care te plimbi cu barca printre nuferi şi pelicani sau cu marea cu plaja ei imensă. 

Cristina Foarfă este jurnalistă.

Foto: C. Foarfă