În ultimul deceniu, Bucureştiul s-a extins tentacular, schimbînd geografia urbană a locuirii şi reinterpretînd valoarea simbolică şi economică a spaţiului. Construcţiile noi de la periferie, destinate locuirii, îmblînzesc şi apropie spaţii care pînă nu de mult erau puncte albe în relaţia noastră cu harta socială a oraşului. Ansamblurile rezidenţiale promit potenţialului locatar un model nou de organizare a spaţiului şi a economiei domestice. Periferia s-a transformat peste noapte dintr-un spaţiu amorf, îndepărtat, într-o loc aspiraţional pentru noua clasă medie.

Deşi par asemănătoare, noile complexe rezidenţiale de la periferia Bucureştiului sînt structuri diferite între ele, iar distincţia se face în funcţie de materialul de construcţie folosit, finisaje, amplasare teritorială, prestigiul social al zonei, dimensiunile apartamentului şi complexului, facilităţile din interiorul complexului şi din proximitatea acestuia şi o mulţime de alte elemente. Toţi aceşti factori, însă, influenţează nu numai costul locuinţei, ci şi comunicarea locatarului cu spaţiul apropriat, cu vecinătatea, modifică practicile vieţii de zi cu zi, influenţează consumul cotidian şi relaţia cu obiectele universului domestic, de la mobilier pînă la alimentaţie. Locuitorii ansamblurilor rezidenţiale – în mare, tineri aspiranţi ai unei clase medii în formare şi afirmare – se orientează înspre un model şi un stil de viaţă modern, occidental, preluat mimetic din revistele de design interior, emisiunile televizate sau călătoriile în Vestul idealizat.

Ansamblurile rezidenţiale sînt, în mare parte, structuri închise, cu pază 24/24 dublată de camere de su­praveghere. Accesul pe teritoriul complexelor este, în general, restricţionat persoa­nelor non-rezidente, iar permisiunea de a vizita proprietarii unui ansamblu rezidenţial este foarte diferită de la ansamblu la an­samblu. Limitarea accesului persoane­lor din exteriorul complexului şi in­terme­dierea vizitelor de către agenţii de se­curitate promit locatarilor o siguranţă în spa­tele căreia se ascunde nevoia de de­li­mi­tare de membrii grupurilor sociale di­feri­te. Vecinătatea nu mai este pur întîmplă­toare, este aleasă pe criterii de asemănare şi apartenenţă la un anumit grup/clasă cu as­piraţii şi valori comune. Asocierea prin a­se­mănare consolidează identitatea gru­pu­lui şi-i confirmă reuşita socială dorită. Dis­tanţarea de formele vechi de locuire este o distanţare faţă de trecut şi de lipsu­rile acestuia, iar reuşita este percepută drept un merit personal sau familial. Rela­ţia cu trecutul a locatarilor ansamblurilor re­zi­den­­ţiale, orientaţi către un viitor oc­ci­den­ta­­lizat, este o relaţie simbolică bazată mai mult pe memoria colectivă şi pe imaginarul social al unui trecut care trebuie îndepărtat. Reprezentările despre trecut sînt cele ale unui timp lipsit de estetism şi confort cotidian care trebuie expulzat din aspiraţiile unui „viitor care nu mai miroase a comunism“.

Apartamentele construite în perioada industrializării Bucureştiului, în contrast cu cele construite în ultimul deceniu, devin forme de locuire „învechite“, unde comunismul încă mai poate fi perceput olfactiv. Iar comunismul miroase „a ghenă“, „a bătrîni“, „a vechi“, „a naftalină“ şi nu poate fi ascuns cu un strat nou de var, vopsea sau blocat de geamul termopan. Noul nu caută să înlocuiască vechiul, ci mai degrabă caută să se îndepărteze, să se distanţeze de vechi printr-o remodelare a spaţiului. Noul se delimitează spaţial conservîndu-şi tendinţele şi valorile aspiraţionale ale unei noi clase medii în plin proces de consolidare. Apartamentele noi au miros „fresh“, de „curăţenie“, de „var“, de „produse de curăţenie“, de „iarbă tăiată“, de „piscină“, apartamentele noi miros exact opus mirosului de comunism. Exprimarea olfactivă a dihotomiei comunism/modernitate alias vechi/nou este o formă de renegare a trecutului „alterat“ şi de proiectare a unui viitor „proaspăt“, neatins de trecutul „murdar“.

În spatele gardului păzit de agenţii de securitate, locatarul ansamblurilor rezidenţiale caută însă mult mai mult decît miros de „var“ şi de „piscină“, de „iarbă tăiată“ sau de „curăţenie“, complexele rezidenţiale promit accesul către modernizarea aspiraţională. Nevoia de modernitate nu este în sine un proces nou, inedit, ci mai degrabă un proces continuu. Modernitatea se reinventează constant prin valorificarea unor obiecte sau servicii dezirabile şi accesibile unui număr limitat de persoane. În procesul modernizării, casa are un statut special, casa este cel mai important proiect de viaţă, este o investiţie permanentă şi locul de întîlnire al întregii familii. Casa este o expresie a sinelui, o materializare a reuşitelor familiare şi a planurilor de viitor. Ansamblurile rezidenţiale de la periferia sau din interiorul Bucureştiul îi promit potenţialului locatar modernizarea aşteptată a unui acasă care miroase a Occident, iar Occidentul miroase bine.

Cristina Boboc este absolventă a Masteratului de Antropologie de la SNSPA şi doctorandă în Știinţe Politice a departamentului Conflict Research Group din cadrul Universităţii din Ghent, Belgia.

Notă: Acest articol are la bază rezultatele cercetării „Case Vii. Diversitatea culturală a spaţiilor de locuit din Bucureşti şi împrejurimi“, realizat în cadrul Programului PA17/RO13 „Promovarea diversităţii în cultură şi artă în cadrul patrimoniului cultural european“, finanţat prin intermediul Granturilor SEE 2009-2014. Proiectul este coordonat de Asociaţia VIRA, în parteneriat cu Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi cu Asociaţia Mişcarea pentru Acţiune şi Iniţiativă Europeană.