Egalitatea de şanse înseamnă, dacă nu mă înşel, ca toţi cetăţenii care alcătuiesc o comunitate să aibă şanse egale de a-şi atinge anumite scopuri. Cu alte cuvinte, ca toţi copiii să aibă aceleaşi şanse de a obţine o diplomă de doctor, ca toţi întreprinzătorii să ajungă milionari, toţi hoţii să scape de pedeapsă etc. Lucrurile par din cale-afară de greu de verificat, dacă le privim astfel.
               
Mai simplu este să măsurăm inegalitatea de şanse. Dacă vom constata că există diferenţe semnificative între caracteristicile celor care reuşesc să-şi atingă scopurile, este un semn că şansele lor iniţiale nu au fost egale. De exemplu, dacă vom constata (aşa cum fac autorii raportului „Riscuri şi inechităţi sociale în România“) că, deşi copiii proveniţi din mediul rural reprezintă aproape jumătate din cei care formează o generaţie, ei reprezintă numai 10% dintre cei care ajung la facultate înseamnă că este probabil ca şansele celor două categorii de copii să nu fi fost egale – mai precis, şansele unuia de la oraş sînt de nouă ori mai mari decît ale unuia de la ţară. Desigur, cînd vrei să intri într-o facultate, nimeni nu te întreabă dacă vii de la ţară sau de la oraş, deci teoretic şansele sînt egale. S-ar putea, de asemenea, ca tinerii urbani să aibă aspiraţii diferite de ale celor rurali. Numai că, mergînd înapoi pe firul evoluţiei şcolare, vom constata că profesorii cei mai buni tind să meargă în şcolile şi liceele din oraşele mari, că numărul grădiniţelor, raportat la cel al copiilor, este mai scăzut în rural decît în urban; astfel identificăm şi mecanismele prin care se produce discriminarea.
 
Tot aşa, dacă vom analiza relaţiile de rudenie ale personajelor înscrise în topul celor mai bogaţi 300 de oameni din România, vom identifica, pentru cel puţin jumătate dintre ei, o rudenie de pînă la gradul II cu un membru al fostei nomenclaturi comuniste sau un ofiţer de Securitate. Cum aceste categorii însumau cel mult 10.000 de persoane, deci cam 100.000 de soţi, fraţi, fii, nepoţi etc., rezultă o probabilitate de îmbogăţire de cam 100 de ori mai mare pentru un om cu aceste caracteristici, decît pentru oamenii de rînd. Iarăşi, s-ar putea să fie pură întîmplare sau o predispoziţie managerială a celor în cauză. Dar dacă vom observa că la originea acestor averi găsim cel mai adesea o privatizare „fericită“, o relaţie de afaceri bine exploatată, o investiţie iniţială într-un cuantum de neimaginat pentru muritorul român de la începutul anilor ’90, vom vedea, din nou, că anormalitatea statistică devine explicabilă.
 
Despre justiţie, ştim din auzite că ar fi oarbă. Cu alte cuvinte, indiferent de statutul social al împricinatului, verdictul priveşte doar fapta acestuia. Aşa să fie? Nu are nici o legătură cu calitatea avocatului? Şi aceasta nu are legătură cu onorariul perceput?
 
Să ne amintim un caz intens mediatizat – cel al actualului europarlamentar Becali, care a fost în prima fază acuzat şi arestat sub o învinuire deosebit de gravă. Îmi amintesc că avea vreo patru avocaţi, toţi dintre „vedetele“ baroului. Probabil că avea, în fond, dreptate atunci cînd cerea să fie judecat în libertate. Dacă lucrurile ar fi rămas aşa cum stabilise prima instanţă, el ar sta şi azi în puşcărie, fără să se ştie dacă e vinovat sau nu, căci un verdict încă nu s-a dat. Aşa i s-ar fi întîmplat oricărui amărît care nu şi-ar fi permis decît un avocat din oficiu. Nu ştiu care a fost onorariul eminenţilor barişti care au obţinut pînă la urmă eliberarea, dar e evident că puţini inculpaţi şi l-ar fi permis. Dreptul la apărare nu poate fi îngrădit nimănui, numai că, fiind contra cost, pentru mulţi e similar cu consumul neîngrădit de icre negre.
 
Lucrurile sînt cel puţin la fel de grave în procesele civile. Aici, regula e simplă: dacă vrei să ai cîştig de cauză în dauna oponentului, trebuie să ai un avocat mai bun, adică mai scump. Procesul devine o investiţie. Uneori, se dovedeşte nerentabilă. Jocul cvasi-nesfîrşit de-a recursul, apelul, reluarea judecăţii de fond etc. ajunge să se transforme într-un război devastator pentru ambele tabere, iar finalul le este uneori deopotrivă negativ împricinaţilor (dacă nu luăm în seamă avocaţii). Din acest motiv, nu-s puţini cei care renunţă de la bun început la calea tribunalului, preferînd înţelegeri oneroase cu partea adversă sau lăsîndu-se păgubaş, pur şi simplu.
 
În zona politică avem să aflăm despre candidaţi care nu au dreptul să participe la alegeri (dacă nu reprezintă un partid parlamentar), care nu pot candida pentru că li se cere depunerea unui depozit de 3000 de lei (cinci salarii minime pe economie) pentru fiecare candidat sau care, în cele din urmă, sînt programaţi să-şi expună platformele la matineu. Aici nu vorbim despre şanse inegale, ci pur şi simplu despre excluderi.
 
Aşadar, rămînem înţeleşi: egalitatea de şanse este un principiu, şi niciodată o realitate.