„A venit vacanţa, cu trenul din Franţa, Hai, copii, la joc, cărţile pe foc!“

Ozana CUCU-OANCEA
Publicat în Dilema Veche nr. 545 din 24-30 iulie 2014
„A venit vacanţa, cu trenul din Franţa, Hai, copii, la joc, cărţile pe foc!“ jpeg

Cuvîntul „vacanță” este unul dintre cuvintele puternic încărcate emoțional, care stîrnesc valuri de senzații, nu întotdeauna pozitive, dar de fiecare dată suficient de vii cît să ne sustragă pe moment din viața curentă. Aruncați îndărăt, în mirosul prăfuit, dar încă atît de pregnant al vacanțelor de altădată, cufundați pînă la gît în nostalgia amintirilor, ne trezim deodată azvîrliți la loc, în realitatea prezentă, și de aici doi, trei pași mai departe, în frenezia anticipării vacanței/vacanțelor ce vor urma și din nou îndărăt și din nou înainte... Un scurtcircuit temporal, o punte între ce a fost și ce va veni, un du-te-vino zăpăcitor, dar ce zăpăceală agreabilă...

Interesant este că această febrilitate a vacanței nu s-a aflat niciodată în corelație nici cu nivelul resurselor financiare disponibile, nici cu cantitatea și calitatea ofertelor turistice existente. Ci doar cu nevoia și cu putința noastră interioară de-a striga, din cînd în cînd, „Piua!”.

Pentru cei mai tineri dintre noi poate fi destul de greu de imaginat cum arăta această „Piua!” în urmă cu 25 de ani, într-un spațiu practic închis, claustrofob și mat, altfel spus, în România ceaușistă.

Românul de rînd dispunea de cel puțin 18 zile de concediu, pe care și le petrecea, în general, pe teritoriul patriei, și dacă avea noroc, inspira încredere și dispunea și de ceva parale, mai putea vîna, cînd și cînd, o scurtă excursie în țările socialiste surori, organizată de ONT sau de BTT. Dar, de regulă, se distingeau șase tipuri distincte de „Piua!”, care puteau fi și combinate, după posibilitățile logistice ale fiecăruia.

Cel mai modest dintre ele era „Piua la țară” - un fel de „vacanță eco” la rubedenii. „Modest” e un fel de-a spune, în sensul că, petrecînd la rude, în principiu, cheltuiala era mai mică. Pe de altă parte, această „Piua la țară” presupunea luxul de-a dispune de asemenea rude, care nu doar că aveau mărinimia de a te omeni cît le erai musafir, dar îți umpleau și sacoșele la plecare cu produse tradiționale, rîvnite de vecinii de cartier. Sigur, totul presupunea un cost, fiindcă la un moment dat și rudele aveau să revendice o „Piua la oraș”...

Apoi urma probabil cel mai răspîndit tip de „Piua” printre oamenii muncii, „Piua prin ONT/BTT”. La munte, la mare sau „la băi”, după preferințe, în serii fixe de maximum 12 zile! Biletele erau însă limitate numeric și diferite calitativ, așa încît o relație pe la oficiile turistice nu era deloc de lepădat.

După principii asemănătoare, funcționa și cel de-al treilea tip de „Piua”, și anume „Piua sindicalistă”. Aici regula de bază era, firește, să fii membru într-un sindicat și cu cît funcția era mai mare, cu atît creșteau șansele de a obține un loc mai bun în casele de odihnă și tratament ale UGSR-ului.

Recunosc că nu am cercetat algoritmul de repartizare a locurilor de cazare între aceste două „autorități” (ONT și Sindicate), dar se pare totuși că Sindicatele aveau în custodie spații privilegiate. Nu-i mai puțin adevărat că mare parte dintre aceste case de odihnă funcționau de regulă în foste locuințe de vacanță particulare, cochete, dar unifamiliale, intrate prin expropriere în patrimoniul statului și, prin urmare, improprii uzului turistic.

Urcînd încă o treaptă pe scala privilegiilor, se ajungea la cel de-al patrulea tip, „Piua caselor de creație”, accesibil doar membrilor și personalului administrativ al Uniunilor de Creație. Oferind reședințe de vacanță confortabile, în zone deosebite și la prețuri convenabile, cunoscute sub numele de case de creație și odihnă, acest tip exlusivist de „Piua” era practic un cadou în avans, în stil sovietic, pe care Partidul îl făcea creatorilor de cultură, ca stimulent pentru promovarea, prin mijloace artistice, a noilor valori.

În vîrful piramidei avea să troneze, desigur, „Piua nomenclaturii”! De la elita politică locală pînă la cea centrală, toți se delectau, în funcție de rang, în case cochete de protocol și hoteluri de lux, amplasate în zone cu circuit cvasiînchis, departe de ochii curioși și atît de imaginativi ai vulgului.

Surprinzător poate, am lăsat la urmă „Piua pe cont propriu”, un tip banal la prima vedere, dar interesant în fapt, pentru că era practicat nu doar de cei care nu aveau rude la țară, relații la sindicat, talente artistice sau funcții politice, ci și de cei mai nonconformiști, boemi, care nu vroiau să fie înregimentați și în vacanță. Cu rucsacul în spinare, cabana, cortul sau gazda erau pentru ei expresia libertății, și nu a neputinței!

Fiindcă este deja foarte cald afară, fiindcă mai am de așteptat cîteva săptămîni bune pînă la „Piua” mea reală, fiindcă cuvîntul „vacanță” m-a aruncat de data asta mai degrabă în valuri decît pe creasta muntelui și, în fine, fiindcă acum doi ani am realizat o culegere de documente și confesiuni ale scriitorilor legate de vacanțele petrecute la Casa lor de odihnă și creație de la Neptun, iată, în final, cîteva flashuri din zona marină antedecembristă...

Sfârșitul anilor '80, pe plajă la Neptun-Olimp, în dreptul falezei Vilelor de protocol cu nume de arbori - Mesteacănul, Pinul, Fagul, Stejarul, Plopul, Paltinul -, destinate membrilor Consiliului Politic Executiv și delegațiilor străine, cu excepția ultimei din șir, agonisită de Zaharia Stancu la începutul anilor '70 pentru scriitori și familiile lor.

Eugen Negrici: „La jumătatea verii și la jumătatea anilor '80, în puține locuri din lume puteai să vezi, adunat la același cazan, cam tot ce era mai de soi într-o literatură. Veneau (în familii sau solo) șaizeciștii, bine instalați de acum în literatură, cîțiva venerabili ai anilor '50, care încă mai erau în manuale, vîrfurile promoției șaptezeci, în plină afirmare (cu fete frumoase și deștepte precum Daniela Crăsnaru, Grete Tartler și Denisa Comănescu) și, sporadic, cîte un optzecist cu pile.”

Plaja se învecinează cu domeniul îngrădit al familiei Ceaușescu și este cu siguranță cea mai grozavă de pe litoral: nisip fin, înnoit periodic, fundul mării nivelat cel puțin pînă la nivelul geamandurii, populație selectă sau, mai bine zis, selectată - fiindcă Neptunul, cel puțin zona dinspre Olimp, are în mare parte circuit închis (foruri superioare ale P.C.R., activiști mari și mici, funcționari ai statului, sindicaliști mai de soi, scriitori, turiști străini). E drept, mai sunt și turiștii de la camping, din capătul Olimpului. Totuși, plaja e probabil locul în care diferențele dintre oameni se estompează cel mai mult - despuiat de veșminte, rămas în slip și șlapi, sorbind dintr-o bere cu pălăria de paie pe ochi, tolănit pe prosop în mijlocul mulțimii zumzăitoare, Domnul Ministru riscă să se confunde cu Nea Mărin!

De-a lungul plajei, cîteva terase unde se vînd clătite, gogoși, înghețată, dar și mititei, bere, sucuri colorate, cîteodată chiar și Pepsi! În fața Vilei Scriitorilor, plaja se lărgește, e loc suficient și de fotbal, și de volei, și de gimnastică - pentru cei mai forțoși, la inelele instalate în mijlocul plajei, iar pentru cei mai mici și mai firavi, la barele colorate de lîngă peretele falezei. Cînd obosești, te întorci pe prosop, joci o tablă, citești un ziar, o carte, stai la taclale sau chiar tragi un pui de somn. Scriitorii aflați la Vilă par să se încadreze perfect în această rutină universală a „Piuei marine”! Doar discursul și privirea i-ar mai putea trăda.

Adrian Popescu: „Zigu Ornea se delecta cu porumb fiert, pe plajă. Octavian Paler sta cu Marius Robescu la taclale, pe prosopul colorat al primului, întins pe nisip. Literatură, dar şi politică, vântul aduce spre noi frânturi de cuvinte. Tezele de la Mangalia, frigul din miezul verii.”

Petre Anghel: „Mărturiseam planuri de viitor (ca pașoptiștii), jucam șeptic (precum șoferii), ne bîrfeam confrații (fără ură), ironizam pe cei care pretindeau că au venit să scrie, nu să se odihnească.”

Gabriel Dimisianu: „Manolescu venea, dar mai mult pentru taclale, pentru că nu intra în apă, el este hidrofob. (...) Tăifăsuia cu confraţii, cu Zigu Ornea, în plimbările pe faleză. Cu Alex Şefănescu m-am văzut de multe ori, făceam nişte partide pe plajă, erau nişte jocuri de tras la ţintă, cu oameni foarte serioşi altfel, deveniţi după ’90 nişte repere morale şi ale societăţii civile, mă refer la Gabriel Liiceanu, la Andrei Pleşu, dar în acea perioadă erau destul de ludici. Asta era prin ’88, ’89.”

Distracția outdoor se încheie pe litoral odată cu apusul soarelui, mai ales în vîrf de sezon, cînd familia C. este în stațiune. Prin urmare, cu excepția celor două-trei cluburi pe valută, oricum inaccesibile nouă, totul e mort. „Indoor”, la Casa Scriitorilor, distracția abia începe și continuă pînă în zori. Partide de table, șah, poker, dans, dispute literare și politice sau doar flecăreală cu șpriț și spirit...

Gheorghe Schwartz: „Habar n-am cine a scris acolo multe pagini nemuritoare, însă ştiu că s-au format grupuri care au jucat şah (Ion Hobana, Nicolae Turtureanu, Octavian Simu, Gheorghe Schwartz), altele care se ocupau de arta jocului de table (Fănuş Neagu, Ion Băieşu) sau de cea a jocului de cărţi – unele partide nefiind chiar deloc platonice –, toţi rostind nimicuri geniale pînă spre dimineaţă. Şi se găsea acolo şi vin, şi votcă şi alte licori.”

Eugen Negrici: „Rumegînd ştirile Europei Libere, peripatetizând fără vlagă, pe faleză, (...) grupurile de gînditori politici se trezeau brusc şi de fiecare dată descumpăniţi, în faţa unui zid şi a unui miliţian. Era, vorba lui Noica, limita care limita, zidul reşedinţei de vară a conducătorului care ne arăta cu o claritate palpabilă pînă unde se putea merge.”

Acea epocă s-a sfîrșit, a început o alta. Alte locuri, alte granițe, alte ritualuri, alți oameni, alte visuri. Rămîn amintirile și febrilitatea vacanței... „Hai copii la joc, cărțile pe foc!”

Ozana Cucu-Oancea este sociolog. Cea mai recentă carte publicată (coord.): Marea scriitorilor. Între Olimp şi zidul Puterii, Editura Cartea Românească, 2012.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.