Prima mea întîlnire cu miracolul s-a petrecut, evident, în copilărie, cînd integrat fiind poveştilor de zi cu zi, ştim că vîntul poate să ne caute şi să ne vorbească, că îngerii ne feresc de frici, că buclucaşele boabe de piper nu sînt doar boabe de piper, ci bebeluşi în miniatură, că orice fir de iarbă trebuie încercat pentru că poate fi chiar acela care dezleagă lacătele, că merele nu sînt doar galbene, ci şi de aur, şi apa poate fi vie pentru cei care ştiu să o caute. Mă aşteptam aşadar şi eu să le întîlnesc… ca şi pe balauri, bătrînele vrăjitoare mai mult sau mai puţin binevoitoare şi toate celelalte făpturi miraculoase.

Dar, evident, miracolul era mai degrabă o lume imaginată în a cărei existenţă într-un univers apropiat credeam doar pentru că alţii povesteau despre ea…

Au urmat apoi anii în care miracolul sfinţilor din calendar s-a împletit cu cel al basmelor, dar s-a şi depărtat deopotrivă, plasat fiind tot mai mult într-o lume, chiar dacă apropiată, totuşi paralelă. Am învăţat, ca mai toată lumea, să tratez miracolele ca pe întîmplări ale unui copilăresc început al meu şi, mai ales, al omenirii, în care mintea încă nu pe deplin stăpînă a realităţii îşi încarcă vremea şi lumea cu înţelesuri fabuloase. Şi m-am oprit aici, aşezîndu-le cu un gest puţin superior şi înduioşat printre păpuşi, desuete cariere de prinţese, vise şi umbre ale copilăriei. Am crezut că asta o să fie tot, că ştiu şi stăpînesc cu explicaţii raţionale tot ceea ce este… Am închis lacătele, am tras zăvoarele şi m-am aşezat liniştită în viaţa mea, departe de incertitudinile minunilor şi fricilor, de miraculos şi nefamiliar.

Pînă într-o zi, cînd, din întîmplare sau nu, am ascultat povestea unui psiholog şi biolog american. Care, după ce studiase cîţiva ani relaţia dintre sănătatea psiho-somatică şi boală, lăsase în urmă o promiţătoare carieră academică, pentru a se cufunda în pădurile Amazonului şi a urca pe culmile Anzilor, ca să găsească privirea de dincolo de lentila microscopului, privirea macroscopică a mitului. Noua lui carieră de antropolog a ridicat, evident, sprîncene a dezaprobare şi regret. După 20 de ani, acest curios aventurier s-a întors în lumea civilizată convertit la macrocosmos şi miracole, convins că vindecarea vine din interior, că între conştiinţă şi conştienţă e un drum ce duce de la minte la suflet şi dincolo de el, la spiritul universal. Stătea zîmbitor în faţa unei săli pline şi, cu mult curaj, spunea celor trei sute de oameni adunaţi acolo, pe un alt continent şi într-o altă lume, că, într-un fel, ceea ce a găsit în Anzi, printre vechile populaţii Laika, a şters privirea critică şi exterioară a antropologului, de sub zgura ei ieşind mirarea. Că inima coborîtă în minte l-a făcut să vadă că, dincolo de corpul fizic, pe care îl asemăna unui hard de computer, se află Sufletul, acel software care informează, schimbă şi preschimbă, cu putere de viaţă şi moarte, corpul fizic.

Am zîmbit curioasă de această transformare excentrică. Dar am continuat să ascult cu mirarea omului care, agitat şi prins de sarcini şi probleme, întîlneşte un chip luminos, o pace de mînăstire, un zîmbet coborît ca din picturile bisericeşti. Teatru sau autosugestie, charisma unui actor şarlatan sau nebunia unei minţi fanatice? Mintea mea profană întreba şi căuta semne de certitudine.

Dar pot să spun azi, cu acel curaj, că dincolo de aceste amintiri aburite, aveam parcă şi o certitudine, sau o precogniţie – ceva îmi apărea familiar şi apropiat, fără să pot numi în cuvinte.

Aşa a început o călătorie printre cărţi şi oameni care încercau să dea un sens cunoşterii de dincolo de cunoaştere, acea înţelepciune care coboară în tine abia cînd înveţi să-ţi călăuzeşti mintea şi să o ancorezi în inimă, unind ceea ce nu ar fi trebuit niciodată separat. De la Rugăciunea Inimii la meditaţia budistă, misticii lumii au îmbrăcat această experienţă a mirării în felurite cuvinte. Totuşi, ea rămîne pentru noi, oamenii moderni, incompletă şi fără înţeles, atîta vreme cît e conceptualizată, raţionalizată şi prea puţin trăită ca experienţă.

Astăzi, căutătorii de spiritualitate redescoperă izvoare vechi sau declară naşterea unor noi şcoli de dezvoltare personală. Însă exerciţiul mirării nu se transformă în măiestria miracolului decît în interior, dincolo de cărţi, cuvinte, maeştri autentici sau autodeclaraţi. A mira –mirare … pînă în clipa cînd înţelegi că orice acum e miraculos şi poate fi trăit pe deplin, fără povara trecutului şi că orice călătorie irumpe spre miracol, spectaculos, în interior.

Pentru mine acest exerciţiu al mirării s-a produs prin întîlnirea cu unul dintre cele mai simple sisteme de dezvoltare personală accesibile omului contemporan – Reiki, energia vieţii sau arta secretă a chemării fericirii. Secretă? Nicidecum – mi s-a părut la început, pentru că tot ce ţi se oferă, în aparenţă, este un set de simboluri purtătoare de sens sufletesc şi cîteva exerciţii meditative. Şi un set de principii de viaţă. Mai tîrziu, prin practică, am aflat că este, într-un fel, secretă, altfel decît mi-am închipuit. Secretă pentru că, urmîndu-i sensurile, te apropii de echilibru, de bucurie.

Cristina Ivan este cercetător, doctorand în Studii culturale la Universitatea Bucureşti şi… căutător de mirări miraculoase.