- interviu cu fotograful Vlad COLUMBEANU -

Aţi surprins pe film evenimentele şi stările de pe străzile Bucureştiului, începînd cu data de 21 decembrie 1989 şi pînă în octombrie 1990. Pentru toţi cei care le-au trăit, acele momente sînt greu de descris. Cum a fost pentru dumneavoastră, nu doar să le trăiţi, dar să le şi fotografiaţi?

A le fotografia a fost mult mai uşor decît a le trăi. Cu excepţia zilelor „Revoluţiei“ din decembrie ’89 şi a Mineriadei din 13 iunie, cînd trebuia să-ţi asumi nişte riscuri reale pentru a face fotografii pe străzile Bucureştiului. A fost o epocă plină de emoţii, simţeam că facem istorie şi foarte multă lume se simţea implicată în evenimentele politice şi sociale care au urmat „Revoluţiei“. Discuţiile, dezbaterile între oameni de opinii diferite, sau în presă, erau foarte pasionale, poate prea pasionale. Dar exista o excitaţie generală, publică, care cu timpul a devenit şi obositoare prin sterilitatea ei. Cel puţin eu aşa am resimţit-o. Dezgustat şi cu iluziile pierdute, după mineriada din iunie am plecat din ţară pentru mulţi ani.

În ce fel vă raportaţi astăzi la acea epocă (anii ’90)? Cel care vede lumea şi prin obiectiv o înţelege mai bine?

Pînă în noiembrie 1990 am trecut printr-o perioadă de elan, de naivitate, speranţă şi dezgust (imediat după 13 iunie). Nu vreau deloc s-o idealizez, în comparaţie cu cea de astăzi care pare, însă, mult mai meschină, cinică şi individualistă. Nu poţi să nu resimţi cei aproape 23 de ani scurşi ca fiind în mare parte pierduţi de societatea română. Cred că marea problemă este clasa managerilor, fie ei politici sau din alte domenii de activitate (oricum, nimeni nu este apolitic). Dezinteresul lor faţă de binele public – o noţiune de altfel foarte puţin vehiculată în spaţiul public şi mediatic. Sînt mult prea oportunişti, îşi urmăresc propriile beneficii, şi nu pe cele ale instituţiilor pentru care lucrează. Pe de altă parte, regula jocului este foarte uşor ignorată, indiferent de domeniu, circumstanţă şi indiferent de nivelul de responsabilitate. Cred că aici se află cauza marilor noastre pierderi şi a ocaziilor ratate din istoria noastră recentă. Puterea deţinută permite prea des depăşirea propriului teritoriu de competenţă, de responsabilităţi. Iar cei care nu au nici o putere şi-o iau singuri – vedeţi ce se întîmplă cu cei care se ocupă de parcatul maşinilor în oraş, care pun stăpînire pe un spaţiu public şi, culmea, sînt toleraţi.

Nu sînt convins că cel care fotografiază ajunge automat, prin simpla exercitare a acestei îndeletniciri, să înţeleagă mai bine lumea. Sînt foarte multe feluri de a face fotografie, iar de cînd cu imaginea digitală, încă şi mai multe. O anumită abordare a fotografiei poate duce la o mai bună înţelegere, dar cred că şi aici ne confruntăm cu ceea ce este de interes larg, public sau, foarte restrîns, de „nişă“. Dar şi acestea sînt relevante pentru lumea în care trăim, constituind o parte, fie ea chiar şi foarte mică, a acesteia.

Care e momentul în care v-aţi dat seama că gestul dvs. nu e doar un act artistic, ci şi unul de consemnare istorică?

Superexcitat de, în sfîrşit, posibilitatea de a participa la o mişcare populară, publică, de răzvrătire împotriva celui şi a celor care ne umiliseră ani de zile, de a intra astfel în rîndul „lumii“ – vezi vecinii noştri din lagărul comunist care mişcaseră deja –, nici nu m-am gîndit vreo clipă la „fotogenia“ imaginilor pe care le-aş fi putut capta ieşind cu aparatul în stradă, imediat după ultimul miting al lui Ceauşescu.

Am vrut, ascunzîndu-mi aparatul sub paltonul pe care îl purtam, să înregistrez imagini care să mărturisească despre ce s-a petrecut, repet – în sfîrşit –, şi la Bucureşti. Eram şi manifestant-revoluţionar şi făceam şi pe fotoreporterul cu cele cîteva pelicule ruseşti amărîte pe care le păstram pentru ocazii mari. Pe piaţă filmele se găseau la fel de des ca, să zicem, brînza. Oamenii din jurul meu erau suspicioşi văzîndu-mă cînd scoteam aparatul la vedere – oare eram securist? Eu mă aşteptam să fiu interpelat de „oricine“, în orice moment. Am luat-o de la Piaţa Universităţii spre Romană pe Magheru. Începînd de la ora 13,30. Voiam să înregistrez astfel ceea ce eram convins că se va sfîrşi repede, fără să sper că a doua zi vom fi în stare să ne pupăm toţi pe stradă.

Încercam să fotografiez, să developez şi să găsesc un străin aflat în Bucureşti care să poată scoate peliculele din ţară pentru a fi, eventual, cunoscute, publicate afară.

Nu credeam că se poate schimba ceva în România, în două zile. Lăsam acasă pe masă un bilet unde scriam la ce oră şi unde mă duc pentru a putea, eventual, să fiu căutat în cazul în care nu mai apăream. Nu aveam telefon fix, singurul mijloc de comunicare la vremea aceea.

Dacă unele dintre imagini sînt apreciate şi pentru alte virtuţi decît cele documentare, atunci cu atît mai bine. 

a consemnat
Ana Maria SANDU 

Foto: L. Muntean