Ce-i rău într-un furt? Una dintre metodele de a răspunde la o asemenea întrebare este să ne uităm la consecinţe. Canavaua relaţiilor umane Ultima oară cînd m-au călcat hoţii mă aflam la mare, pe vremea cînd nu erau card-uri a căror pierdere s-o anunţi la bancă. Hoţii au luat din camera de hotel banii soţiei şi ai mei şi n-a fost chip să li se dea de urmă. Noi am rămas cu puţinii bani ce-i aveam prin buzunare. Planurile de vacanţă ne-au fost date peste cap, dar, paradoxal, am reuşit să ne simţim mai bine ca niciodată. Desigur că ne-am simţit fericiţi, în ciuda acţiunii hoţilor. Ei ne-au tulburat planurile de viaţă, dar noi găsiserăm o cale de reechilibrare. Această "răvăşire a planurilor de viaţă" este răul pe care-l fac hoţii. Rostul proprietăţii private este, de altfel, tocmai apărarea împotriva acestui rău. La prima vedere, furtul intelectual este cu totul altceva decît furtul banilor din buzunar, al maşinii din faţa blocului sau al telefonului mobil. Nu dispare fizic nimic dacă X copiază un fragment dintr-o carte şi-l inserează în articolul său sau chiar dacă pune în cartea sa o carte întreagă scrisă de altcineva. Dacă urmăm firul argumentului de mai sus, ne dăm însă seama că planurile de viaţă ne sînt bulversate şi-n acest caz - într-un mod poate mai subtil, dar nu mai puţin pervers. Cui trebuie să-i fie atribuită cutare idee? Pe cine citez? Totul este dat peste cap în cazul furturilor intelectuale. Nu trebuie uitat rolul jucat de canavaua citărilor în comunităţile ştiinţifice. La noi s-a discutat mult despre ISI, dar mai puţin despre ideea centrală a fondatorului institutului respectiv, Eugene Garfield: studierea comunităţilor ştiinţifice cu ajutorul reţelei citărilor. Firele citărilor ne pun şi pe urmele unei ţesături a relaţiilor umane. Toată această canava se încîlceşte însă dacă au loc masive furturi intelectuale. O carte plină de trimiteri bibliografice, dar cîrpită din fragmente preluate din alte lucrări este o cumplită capcană. O cursă aproape la fel de teribilă este întinsă şi de o lucrare neplagiată, dar făcută tot din petice. Adevărata criză a culturii noastre academice este provocată de lipsa firului ideilor. Cu ani de zile în urmă, s-a făcut un efort la Bucureşti pentru a traduce în străinătate un tom masiv, rod al gîndirii autohtone. Rezultatul a fost, între altele, o recenzie zdrobitoare într-una din cele mai prestigioase reviste de specialitate. Obiecţia principală? Lucrarea este un şir de relatări lipsite însă de un fir conducător. Tainele meseriei Hoţul este un om calculat şi, precum orice om calculat, alege ce-i mai lesne de făcut. Intelectualul ca fur nu-i o excepţie; preia ce-i mai uşor de înhăţat: ideea ca atare, fragmentul sau textul în întregimea sa. Ceea ce se fură greu este meseria. A prelua ce a lucrat meşterul este furt. Fie că meşterul lucrează cu lut, lemn sau cuvinte. Chiar şi a proceda cum a procedat meşterul este tot furt. A deprinde felul în care se lucrează şi modul în care poţi face ceva ce n-au făcut alţii reprezintă însă un fel mai greu de "furt": furtul de meserie. Pentru "a fura meseria" trebuie să ai însă cumva acces în atelier. Tehnologiile trecutului îngreunau accesul în atelier. Chiar dacă n-ar fi existat barierele sociale create de bresle sau de ranguri, tot ar fi fost dificil, din pricina constrîngerilor fizice, să intri în atelierul tipografului, al pictorului sau al poetului. Modul de a proceda al meşterilor ar fi rămas tainic, fie şi numai din pricina constrîngerilor tehnice. Tehnologiile actuale - bazate pe reţele de computere - ar putea deschide atelierele, ar putea face vizibil ceea ce era tainic. Posibilitatea aceasta este departe însă de a se transforma în realitate din cauza dramaticei - şi dilematicei - interacţiuni dintre apărarea împotriva hoţilor intelectuali şi imperativele învăţării. Zelul deplasat La noi, ca şi-n alte părţi, multă lume este foarte îngrijorată de posibilităţile deschise de copy&paste. A pune cap la cap fragmente din textele altora sau chiar a prelua texte întregi - în cîteva clipe - cu ajutorul computerului a devenit un sport larg răspîndit în universităţi, şi nu numai. Mult mai puţină îngrijorare stîrneşte însă un mod extrem de răspîndit de a apăra de hoţi partea delicată a unui computer: programele. Metodelor tradiţionale ale copyright-ului, patentului sau secretului comercial li s-a adăugat împiedicarea accesului la sursele programelor. Sursele programelor nu sînt altceva decît texte. N-ai avea cum ascunde de cititoare sau cititori textul unui roman. Textul unui program este însă rescris în limbaje pe care numai computerele le înţeleg şi în acest fel este ascuns de ochii iscoditori ai oamenilor. Este ascuns de ochii hoţilor, dar şi de ochii celor care-ar putea învăţa ceva din el. Programele cu surse închise sînt un mod extrem de apărare a proprietăţii intelectuale. Un mod atît de radical încît barează şi calea furtului de meserie. Se creează astfel modelul unei lumi în care cine utilizează tehnologia poate doar să apese cuminte pe butoane. În satul bunicilor au fost vremuri cînd nu se încuia uşa. Nu se cădea să-i faci pe oaspeţi să aştepte în faţa casei. La oraş, teama de hoţi ne face să zăvorîm uşa de la intrare. Mai nou, ne este frică de hoţii de texte. Încuiem totul şi de învăţat se poate învăţa "în pilule". Teama de furii intelectuali este pe punctul de a ne aduce într-o lume în care imperativul "Nu furaţi textul, furaţi meseria!" îşi pierde noima.