- interviu cu Marta PETREU -

Cioran, în Ţara mea şi în scrisorile către prieteni (Arşavir Acterian, de pildă), s-a dezis de textele naţionaliste şi pro-hitleriste scrise în tinereţe. Cum se împacă dezicerile lui cu unele însemnări din Caiete, cum ar fi cea din 1964: „Mă gîndesc la greşelile mele din trecut, şi nu pot să le regret. Ar însemna să-mi calc în picioare tinereţea, iar eu nu pot face asta.“? 

Există texte de-ale lui Cioran din 1941, deci de dinainte de Ţara mea (care e un text ceva mai tîrziu), în care se vede că şi-a abandonat ideile legionaroid-revoluţionare.  

Ca să răspund însă strict la întrebarea pe care mi-aţi pus-o, spun că nu se împacă. 

Asta nu înseamnă că despărţirea lui Cioran de trecutul lui revoluţionar, adică legionaroid cu infuzii de idei hitleriste şi leniniste, nu a fost reală şi completă. În fluiditatea lăuntrică a sinelui său, afirmaţiile de mai sus vor fi survenit poate într-un moment cînd i s-o fi făcut dor de intensitatea extatică a tinereţii lui. Poate că şi lui, ca oricărui alt om, i-a fost imposibil să se gîndească pe el însuşi scoţîndu-şi afară o bucată de biografie. Poate a fost un moment cînd s-a acceptat pe sine cu totul, împăcîndu-se cu el aşa cum a fost. Nu am însă deloc chef să îi găsesc o scuză. La cîtă cenuşă şi-a tot pus pe cap, fără să fie crezut, mi se pare psihologic normal ca din cînd în cînd să-l fi apucat reacţia inversă, de trufie.  

Pot fi aplicate judecăţile morale (în termeni de „vină“) asupra acestor texte, în condiţiile în care autorul lor a practicat cu energie neobosită contradicţia şi paradoxul? 

Cioran a practicat contradicţia şi paradoxul cînd a scris filozofie lirică, nu cînd a predicat colectivismul naţional, dictatura şi revoluţia naţională. El şi-a declarat poziţia politică în mod ardelenesc, adică serios, cu patos şi participare… A fost „revoluţionar“, după criteriile şi moda anilor ’30, pentru că aşa văzuse el că se întîmplă în Germania hitleristă şi aşa ştia că se întîmplă în Rusia Sovietică. Are texte prorevoluţionare, articole prohitleriste, iar în Schimbarea la faţă a României visează colectivism naţional. Pe deasupra, a fost xenofob. Şi antisemit – construieşte un antisemitism aparte, pornit din complexe de inferioritate faţă de evrei (iar în epocă era vehiculată ideea inferiorităţii rasiale a evreilor).  

Lăsînd la o parte nuanţele care îl individualizează pe Cioran în epocă şi în generaţia lui, ideile lui politice ţin de ceea ce exegeţii numesc fascism. Fie că ne place, fie că nu, aceste idei sînt vinovate – căci sînt fundamentul filozofic al Holocaustului, pe de o parte, al totalitarismului, pe de altă parte. Pe temelia acestor idei au fost omorîţi oameni şi au fost construite state totalitare.  

Aşa că: da, a fost, moralmente vorbind, vinovat. Dacă ar fi fost occidental, este probabil că după război ar fi fost judecat şi, legalmente vorbind, condamnat. Occidentul nu s-a jucat cu lucrurile astea. Noi ne mărginim să discutăm despre ele cu mănuşi.  

Ce loc ocupă textele respective în sistemul de gîndire a lui Cioran? 

Unul limitat. Cronologic, este vorba despre articole politice publicate între toamna anului 1933 şi iarna anului 1941 şi despre volumul Schimbarea la faţă a României (1936).  Dezbărarea lui de crezul lui revoluţionar a început prin 1937, cu ezitări, cu reveniri oportuniste etc., şi era evidentă în 1941. La sfîrşitul războiului era „vindecat“ – după cum consemnează duşmanul lui de atunci, Eugen Ionescu.  

M-am întrebat dacă aceste idei politice revoluţionar-extremiste – sau fasciste,  dacă le numim cu termenul generic, folosit de exegeza europeană – au impregnat şi opera lui filozofică. L-am citit integral – şi am ajuns la concluzia că nu. La fel, m-am întrebat dacă nu cumva Cioran, în intimitate, avea pusee prohitleriste, revoluţionare, antisemite, xenofobe – şi nu am găsit nimic, nici un indiciu, nici o mărturie, nimic. La fel, m-am întrebat dacă nu cumva în scrisorile particulare sau la întîlnirile cu foştii săi prieteni de aceeaşi culoare politică cu el (să zicem, la întîlnirile cu Eliade) nu se apucau să cînte cîntece legionare şi să îşi reverse un eventual năduf antisemit – şi nu am găsit nimic. Deşi ideile şi convingerile care nu se manifestă în spaţiul public nu ar fi trebuit, în mod normal, să mă intereseze, eu, pe baza tuturor informaţiilor pe care le-am avut la dispoziţie, am verificat ce gîndea Cioran, în intimitate, despre fostul lui crez politic – şi nu am găsit decît simptomul ruşinii „intelectuale“ şi al părerilor de rău. Cînd am scris despre el, l-am învinovăţit cît de mult permiteau probele, fără să ascund nici una, şi l-am dezvinovăţit cît de tare permiteau probele, fără să ascund nici una.   

Cioran s-a schimbat, şi asta nu după căderea Germaniei, ci chiar în cursul anului 1941, deci în plin război mondial, cînd s-a lăsat umanizat/educat de civilizaţia franceză.  Încep să mă plictisesc să repet, din 1999 încoace, de cînd mi-am publicat cartea despre trecutul lui politic, că el s-a lepădat de fostele sale idei politice – şi că eu îl cred. Există dreptul omului la schimbare. Sau la căinţă, dacă-mi permiteţi să folosesc acest cuvînt. 

Cu siguranţă, cazul lui Cioran o să mai fie deschis şi discutat de multe ori de aici înainte. Nu ar trebui să ne facem, noi, cei din România, atîtea probleme că în străinătate – acum, în Germania – se discută cu textele lui pe masă despre extremismul lui politic. Bine că trăim într-o lume în care se poate discuta.  

Ce ne spun aceste texte despre Cioran, cel care va scrie mai tîrziu că „toate ideile sînt false“? 

Că trăia în România interbelică, adică într-o ţară în formare, care încă mai „dospea“. O ţară care imita cu disperare Occidentul, în bine şi în rău, şi în care exista – ca acum – şi o mare frică în faţa schimbării. O ţară cu mari complexe de inferioritate, de altfel. Că era omul acelui timp, în care Europa întreagă trepida de dorinţa revoluţiei, a rupturii cu trecutul. Era la modă, atunci, să ataci liberalismul burghez şi să scuipi pe democraţie, să visezi topirea individualităţii într-un organism colectiv, într-o colectivitate ascultătoare, să găseşti ţapul ispăşitor pentru toate neîmplinirile în figura generică a străinului, a evreului… Cioran s-a servit cîte un pic din toate aceste idei care pluteau în aer, făcîndu-şi combinaţia proprie. 

Mai tîrziu a recunoscut că proiectul lui politic a fost elucubraţia unui smintit. Din cauza a ceea ce scrisese, a trăit în Occident într-o teamă continuă că va fi dat de gol – de autorităţile române, de legionarii români din exil (foarte dispuşi să-i aplice o corecţie, pentru că îi vorbea de rău), de vreun comunist român ajuns în Franţa, în fine, de oricine.  

Dacă s-ar fi aflat despre trecutul lui politic, ar fi fost scos din circuitul cultural francez pentru totdeauna. Iar astăzi nu am mai vorbi despre el.

Marta Petreu este scriitoare şi redactor-şef al revistei Apostrof. Predă istoria filozofiei româneşti la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. A scris despre Cioran două cărţi: Cioran sau un trecut deocheat (1999), tradusă în 2005 în Statele Unite, şi Despre bolile filozofilor. Cioran (2008). Ambele publicate la Editura Polirom.

interviu realizat de Luiza Vasiliu

Credit foto: Editura Humanitas