Din 14 ianuarie 1993 încoace, au apărut 559 de numere sub numele Dilema şi 361 sub numele Dilema veche. 920 de săptămîni, lumea în care trăim a avut parte de dilemele exprimate, de-a lungul timpului, de peste o mie de colaboratori de tot felul – de la intelectuali de seamă la elevi de liceu, de la politicieni la artişti. În 1995 am început să apărem şi pe Internet (am aflat ulterior că pe atunci doar vreo mie de publicaţii din toată lumea erau şi în reţea). În 1996 am avut primul site propriu, în 2005 pe al doilea, de anul acesta avem unul nou. Timp de aproape trei ani (1997-1999), am editat şi un supliment literar lunar, numit Vineri. Am apărut mai bine de un deceniu sub egida unei instituţii publice (Fundaţia Culturală Română, actualul ICR), de unde am plecat în decembrie 2003 pentru că nu ne mai găseam locul (fapt consemnat atunci de raportul „Freedom House“ privind libertatea presei). Din ianuarie 2004 „ne-am privatizat“: mai întîi „prin noi înşine“ plus Mircea Dinescu, pentru ca în cele din urmă să ajungem într-un mare trust de presă, Adevărul Holding.

La un moment dat, am „mutat“ şi o statuie: a lui Caragiale, pe strada Rosetti, de unde fusese luată abuziv. Micul nostru act civic se explică prin faptul că avem o slăbiciune faţă de Dumnealui, Nenea Iancu, căruia prin redacţie îi mai zicem şi Patronul.

La început, mulţi ne-au privit cu neîncredere: nu înţelegeau „ai cui sîntem“, cine e „în spatele revistei“, ce scenarii subterane au adus-o pe lume. Cu timpul, toată lumea şi-a dat seama că Dilema (veche) este doar a celor care o scriu şi o citesc. Ca orice gazetă normală de pe lume. Ne-am ferit de „grupări culturale“ şi de „apartenenţe“, ceea ce nu ne-a scutit de acuzaţia că am fi „elitişti“. Balanţa e echilibrată de faptul că am fost acuzaţi, cu aceeaşi convingere de beton, că am fi „frivoli“. În general, privim către aceste etichetări cu toată seriozitatea de care sînt capabili nişte oameni cu simţul umorului.

Cel mai interesant lucru care ni s-a întîmplat este povestea de amor dintre Dilema şi cititorii ei. O vreme, presăram scrisorile cititorilor prin diverse pagini ale revistei, în funcţie de subiect. De la numărul 206 (pe stil vechi), cititorii care ne scriu şi-au cîştigat pagina lor, aşa cum arată şi acum. Pentru noi, redactorii, este adesea pagina cea mai interesantă.

La 18 ani, ne permitem o privire nostalgică spre trecut. Am ales cîteva texte care au apărut de-a lungul timpului şi care, credem noi, exprimă „stilul“ revistei. Selecţia e subiectivă şi, inevitabil, restrînsă. Dar articolele, deşi vechi, sună bine, limpede şi firesc şi astăzi. Dacă ţinem cu adevărat la ceva este să se spună despre Dilema (veche) că este o revistă normală.

Aceasta este a nouă sute douăzeci şi una săptămînă cu Dileme.