Mi-am dorit un inventar al personajelor literare care se plictisesc. Îmi plăcuseră listele pe care le găsisem pe bookaholic.ro, aşa că le-am rugat pe autoarele de aici să se ocupe şi de plictisiţii mei. Mi-au spus apoi că primul lucru pe care l-au făcut a fost să-şi scoată din cap plictisitorii. Şi le-a fost greu. Plictiseala e o stare serioasă, fie că vorbim de ennui-ul aristocratic, de rezistenţă la condiţiile sociale, de distanţă şi provincialism, de ignoranţă, de o atitudine superioară sau de certitudinea că nimic nu te mai poate surprinde. Dar cîte motive ale plictiselii nu pot fi în cărţi!


Alina PURCARU


Cred că oriunde e o poveste cu măcar un personaj, în viaţa lui e şi un strop de plictiseală. Poate deveni exasperant să le tot vînezi prin cărţi, în mod intenţionat, doar pentru a le fixa în insectarul plictisiţilor. Asta pentru că cele mai multe personaje nu sînt plictisite, în primul rînd – au alte priorităţi: trăiesc dileme şi aventuri, dezbat, iubesc, se înfruntă etc. –, ci doar accidental, în scurtele momente cînd lasă de-o parte partitura principală! Pot recrea în minte astfel de momente din romanele Sudului (din Faulkner şi din Carson McCullers în special), după-amieze cu o căldură care-ţi înmoaie creierii, în care şi cîinele schiaună a plictis. Sau poate doar mi le imaginez, cum îmi imaginez patriarhii lui Márquez picotind într-o siestă nesfîrşită şi prevestitoare de moarte.

Cum spuneam, nu cred să existe carte fără o scenă a plictisului, fie el banal, de bar sau de-a dreptul angoasant, aşa că pe ultima plictisită pe care o cunosc am descoperit-o în cartea pe care o citesc chiar acum – Lumina clară a zilei, de Anita Desai. Tara, aşa o cheamă, nu mai locuieşte de mult în Old Dehli-ul natal şi încremenit în uscăciunea postprandială. E soţie de diplomat, are un apartament în Washington şi îndatoriri mondene, dar iată ce trăieşte cînd, după ani, revine în vechea casă părintească:

„I se părea că monotonia şi plictiseala din copilăria şi din tinereţea sa erau depozitate în camera aceea, sub covoarele roşii, vechi şi prăfuite, în vasele de alamă umflate, printre ierburile uscate din vase, în spatele fotografiilor îngălbenite din rame ovale, totul, tot ceea ce urîse cînd era mică şi care era încă aici, ca şi cum casa ar fi fost depozitul unui muzeu provincial, plictisitor şi nevizitat de nimeni.“ 

Familiar?   


Mădălina GEORGESCU

Imbecilul plictisit nu poate fi nimeni altul decît Ignatius J. Reilly. Veţi spune că nu e chiar aşa, că, pînă la urmă, grăsanul fricos pleacă din casă, hălăduieşte pe străzi, cauzează incidente, rade mulţi burgeri şi tripează conservator preţios. Ignatius este icon-ul imbecilităţii, al mediocrităţii care nu are argumente, peroratorul laş. Este un mediocru plictisit care, în vidul lumii prin care se mişcă, se lipeşte cînd de una, cînd de alta – din inerţie. Şi o face prost, împiedicîndu-se. Aşa cum Oblomov nu se ridica din pat, Ignatius nici nu se gîndeşte să treacă mai departe de limitele ştiute ale oraşului. A ieşi din sfera preafamiliarităţii lui nu poate fi decît îngrozitor. Aşadar mestecă ce poate şi trece mai departe în căutarea a nu se ştie ce.

Superficialul plictisit. Maestrul superficialilor contemporani care se cam plictisesc şi aproape că numai pentru asta îţi devin simpatici este Hornby. După Totul despre băieţi, de cîte ori s-a întîmplat să aud vreun şlagăr de Crăciun, mi-a adus aminte de Will Freeman, tipul trecut de prima tinereţe care nu a trebuit să muncească o zi în viaţa lui. La cei 36 de ani lipsiţi de întîmplări majore, contul lui Will e alimentat constant de drepturile de autor ale tatălui – autorul şlagărului „Santa Super Sleigh“. Ce face bărbatul nostru imatur de dimineaţa pînă seara? Se uită la televizor, mai pune o muzică, mai fumează şi se mai gîndeşte la cum să mai agaţe cîte o tipă de companie. Mister Freeman e avatarul tuturor bărbaţilor imaturi care nu prea ştiu ce li se întîmplă şi preferă să se retragă comod pe canapea: no strings attached. Totuşi, plictisitul Will iese din amorţeală în urma unei tentative de agăţare a mamelor singure, la întîlnirile clubului lor.

Plictisitul cool. Sigur v-aţi mai întîlnit cu personajul urban, nici hipster, nici cult, celui care îi pute şi underground-ul, şi opera. A fost locul comun al douămiiştilor, dezorientatul care la fiecare fum expirat trage şi un „s-a mai făcut“. Dar nu, el nu se retrage pe canapeaua proprie. Berea se bea în zgomot, filozofiile se conturează după ce ai amestecat-o cu alte substanţe, direcţia lipseşte, plictiseala rămîne. Unde a înjurat & tripat azi, revine şi mîine. Georgianul Zaza Burciuladze îi face un portret cît se poate de complet în Kafka Instant. Pe filieră Erofeev, psihopatul plictisit care, atunci cînd se dădea jos din pat începea delirul cu o votcă şi cel mai probabil o înjurătură, Burciuladze se duce şi în Kafka, în absurdul şters cotidian.  


Cristina FOARFĂ

Dar ce plictiseală provincială pe doamna Bovary! În cuşca ei burgheză, cu o viaţă căreia aparent nu-i lipsesc lucruri esenţiale, dar cu o monotonie ce cuprinde tot, tot, cu privirea înecată de plictiseală, Emma îşi doreşte ca existenţa ei să capete alt ritm.

„Viaţa ei era rece ca un pod de casă cu lucarna spre nord, iar plictiseala, păianjen tăcut, îşi ţesea pînza în umbra tuturor cotloanelor inimii sale.“

Lady Dedlock se plictiseşte de moarte. Pentru o doamnă ca ea, plictiseala este o chestiune de stil şi distincţie, aristocratică, în perfectă concordanţă cu starea materială, poziţia în societate şi, de ce nu, şarmul personal. Doamna din Casa Umbrelor de Dickens este influenţată în mare măsură de exterior, plictiseala ei e interiorizată şi rezumă un fel propriu de-a vedea lucrurile. Se distanţează de ceea ce o înconjoară, dar plictisul ăsta arată şi o anumită disperare, o lipsă de sens. O plictiseşte totul, dar, mai ales, e plictisită de ea însăşi.   


Laura SANDU

Bietul Joachim Ziemssen! „Sejurul“ lui la sanatoriul pentru tuberculoşi din Davos se prelungeşte fără milă, la fiecare consult, cu alte cîteva luni. Pentru că ce înseamnă jumătăţile de an sau chiar anul încheiat, acolo sus, pe Muntele vrăjit? Spiritul loial şi activ al lui Joachim e ţintuit, iar plictiseala lui e una iritată. E plictiseala bolnavului care nu se va obişnui vreodată cu „statutul“ de bolnav, care se simte nenorocit şi prizonier. Doar Marusia, cea cu batista mirosind a portocale, îl mai scoate pe Joachim din rutina înnebunitoare de la Davos.

Ilia Ilici Oblomov stă întins pe canapea, cu ochii închişi. De dormit, nu doarme; face ce ştie el mai bine: visează. Viaţa lui de adult e obositoare, atît de obositoare... Fadă, goală şi presantă. Sînt aici lucruri (şi oameni) care-l hăituiesc, de care n-are nici un chef şi de care alege să fugă, închizînd ochii şi întorcîndu-se la moşia copilăriei lui. Plictiseala pe care o trăieşte e cea a omului pentru care prezentul e o gaură oarbă, fără nici un potenţial; pentru că potenţialul a fost înghiţit complet de trecut.

Ca un copil singur, într-o curte prăfuită şi într-o după-amiază de vară, Don Quijote intuieşte exact distanţa dintre ce crede el că merită să trăiască şi conţinutul real al vieţii lui. Şi se hotărăşte să lichideze distanţa asta. Don Quijote experimentează plictiseala constructivă, care-ţi dă încredere şi curaj şi care-ţi activează rotiţele minţii. Plictiseala care ne făcea pe toţi, în copilărie, „să inventăm“.  

Foto: V. Eftenie