L-am întîlnit într-un cabinet la o clinică privată. E un cititor fidel al Dilemei vechi. În urmă cu 14 ani a debutat cu un text despre sistemul medical la rubrica “Aduse cu poşta”. Mi-a mărturisit că îi lipsesc articolele lui Alex. Leo Şerban. Ca mai toţi medicii de vîrsta lui, aleargă cînd la clinică, cînd la spital, de la 8 dimineaţa la 8 seara.

În meseria dumneavoastră e ca la scriitori, la 40 de ani încă eşti considerat un tînăr medic?

Perioada de pregătire e lungă la medici, aşa că cel mai repede poţi să ieşi pe picioarele tale undeva în jur de 32-34 de ani. În acelaşi timp, mă uit la profesorul meu, la Bogdan Marinescu, care are spre 70 de ani, şi mi se pare că e tînăr şi că face multe lucruri. Mă gîndesc şi la tatăl meu care, la fel, la 70 de ani încă opera şi asista naşteri.

Felul în care se raportează medicii la profesie e unul foarte special. Dacă le-o iei, nu mai ştiu ce să facă. De cîţiva ani, am început să simt asta pe pielea mea, devine o problemă dacă nu trebuie să mă duc nici la clinică, nici la spital.

Medicina este o meserie empirică şi contează mult experienţa. Din păcate, nimic din ce citeşti sau cît înveţi în facultate nu te ajută aproape deloc în practica clinică de zi cu zi. Ai nevoie să timp, trebuie să treacă luni, ani, petrecuţi în spital, în gărzi, să vezi, să înveţi, să întrebi, să citeşti apoi. La 40 de ani e important să fii lăsat să faci. Dar şi asta e dificil, pentru că nimeni nu vrea să-şi piardă obiectul activităţii lui şi atunci trebuie să reuşeşti să ajungi la propria experienţă cum poţi.

Nu prea există în România conceptul de mentor. Meseria o furi. 40 de ani înseamnă un fel de început pentru un medic, cu toate că în Occident există profesori universitari la 40 şi un pic de ani.

V-aţi gîndit să plecaţi din ţară?

Cred că am avut un anumit grad de boemă că nu am plecat. Ce m-a ajutat e că am încercat mai multe meserii conexe cu domeniul medical: în industria farmaceutică, am absolvit un MBA. În final am hotărît că o să practic medicina pentru că mă face să mă simt mai bine în pielea mea. În urmă cu nişte ani, nu era un moment bun să pleci ca medic nici în America, nici în Europa.

Cred că, dacă ar fi să descriu starea de spirit printre colegii mei de generaţie, aş zice că sîntem o generaţie de medici dezamăgiţi, hărţuită de media, de un sistem care nu oferă nimic, dar cere, cantitativ şi calitativ, foarte mult. Numărul medicilor pentru numărul populaţiei e alarmant de mic. Şi pleacă elita medicală – ceea ce e foarte trist. De exemplu, recent, de la Fundeni a plecat un conferenţiar de urologie – o pierdere imensă.

Drama principală e că în România, dacă eşti bolnav, nu ştii cui să te adresezi, dacă respectivul serviciu medical e competent pentru ceea ce ai tu nevoie. Starea de spirit e una tristă, de depresie, în sistem.

Să aduci copii pe lume e o specializare medicală mai „luminoasă“ decît altele?

Nu, e doar o profesie. Ori că operezi cancer, ori că aduci pe lume copii e acelaşi lucru. Riscul, neprevăzutul şi urmările pot fi aici mult mai dramatice decît în alte profesii chirurgicale. Adusul pe lume e o parte frumoasă estetic. Dacă se întîmplă ceva, nimeni nu poate să înţeleagă de ce două fiinţe sănătoase pot păţi ceva, fără culpă medicală. În SUA, în profesia asta a mea, există doctori care şi-au scos definitiv obstetrica din curriculum, pentru că este un act medical grevat de neprevăzut. Şi avocaţii asta aşteaptă, acest neprevăzut. Pînă ajungi să demonstrezi că actul medical a fost fără nici o acuză, trec ani, în care doctorul este privit ca un infractor. Nu înseamnă că toată lumea e perfectă...

Vîrsta femeilor care vor să aibă copii a crescut foarte mult. Care sînt motivele?

Azi am avut o gravidă de 41 de ani, cu prima sarcină. Copilul, perfect sănătos. Ecartul de vîrstă cred că a avansat cu zece ani. Majoritatea gravidelor pe care eu le consult se situează în jurul vîrstei de 30 plus. Cu tehnica actuală, e absolut normal, nu e nici o problemă de a duce o sarcină controlată la această vîrstă. E o altă atitudine faţă de o gravidă la o altă vîrstă, atîta tot. Putem prevedea sindroamele genetice care sînt mai numeroase în decadele 3-4 de vîrstă ale femeii, aproape în totalitate.

Capitolul fertilizării in vitro înseamnă şanse şi mai mari să procreezi la vîrste şi mai înaintate…

Capitalismul a introdus o formă de presiune concurenţială la nivelul aparenţei între indivizi. Trebuie să am casă, maşină, serviciu, un soţ, o soţie reprezentativă, după care voi face copii – pentru că aşa trebuie, nu pentru că aş avea conştiinţa acestui fapt. Copilul în cuplurile actuale este ca un duty, acum ne-am planificat să facem copil conform graficului. Dacă această presiune concurenţială este realizată mai tîrziu, apar factorii inerenţi vîrstei, respectiv problemele de infertilitate iar oamenii încep să se caute. Nu e un lucru rău, ci un fel de progres al societăţii, altfel puteam să rămînem la nivelul Indiei şi să facem copii la 16 ani.

Acei copii care vin pe lume datorită fertilizării in vitro vor fi programaţi să fie un duty toată viaţa. Părinţii se vor ocupa intensiv de acel copil. E o formă ciudată de progres social. S-a luat premiul Nobel anul trecut pentru că doi britanici, în urmă cu patruzeci de ani, au proiectat primul copil în eprubetă. Acum, înainte de implantarea în uterul mamei, putem să-i facem copilului profilul genetic. Să ştim ce boli va avea înainte. Obţinem in vitro, prelevăm o celulă, îi analizăm ADN-ul, şi dacă e predispus la o boală cromozomială clasificată, nu se implantează acel embrion. Şi asta se face în Bucureşti, cu costurile de rigoare. E foarte greu de crezut că un copil obţinut prin fertilizare in vitro va ajunge dulgher sau vînzător la supermarket.

Interesant psihologic e şi faptul că o mămică în jur de 40 de ani e foarte stăpînă emoţional, e şi foarte informată, mi se pare printre cele mai bune mămici. Cele de pînă în 30 de ani au o grămadă de frici.

Faptul că oamenii fac copii în jur de 40 de ani poate fi o formă de a scăpa de spaimele legate de vîrstă?

Studiile arată că oamenii fără copii sînt, de fapt, mai fericiţi decît cei care au copii. Dar acest lucru nu se spune pentru ca situaţia demografică să nu devină dezastruoasă.

De asemenea, se pare că la 40 de ani atingi punctul maxim al nefericirii: pentru că e momentul în care eşti cel mai obosit, cel mai stresat, ai taxe, ai rate etc. Spre 60 de ani, te mai relaxezi. Am citit în The Economist un studiu pe această temă.

Ce aţi simţit cînd aţi împlinit 40 de ani?

În primul rînd, că nimeni nu mai poate să-mi vîndă minuni ambalate. Şi că nu mai eşti stăpîn în întregime pe fizic. Pentru prima dată în viaţă tragi o linie şi începi să îţi zici: ce-mi face mie bine? Spre ce trebuie să încep să-mi canalizez energia, forţa? Nu mai pot să încep o mulţime de lucruri pentru că nu mai am energie…

În schimb, m-am întors de curînd spre marea mea pasiune din tinereţe – escaladă sportivă şi alpinism. În facultate, nu aveam bani să-mi cumpăr echipament şi, oricum, echipamentul adevărat de alpinism era pe atunci doar în revistele străine. Aşa că anul acesta mi-am cumpărat echipamentul pe care mi-l doream de mult timp şi m-am apucat serios de antrenament. Mi-am dat seama că mai tinerii mei colegi de la tabăra de escaladă se uită puţin ciudat la mine, probabil îşi zic: „Ce caută şi tătăiţă ăsta aici?“.

Cum aţi descrie această generaţie?

Noi am fost marcaţi de cei 18-19 ani pe care i-am trăit în comunism. Avem alt cult faţă de familie, carte, conversaţie. Nu sînt nostalgic, şi acea carte pe care am citit-o datorită recomandării lui Alex. Leo Şerban – Alessandro Baricco, Barbarii – pune foarte bine diagnosticul generaţiei actuale. Dacă vrei s-o înţelegi – bine, dacă nu – nu.

Ideea ar fi să încerci să faci lucrurile cît mai bine. Şi să vezi şi ce contează pentru tine cu adevărat. Apoi, să te ţii de ce ţi-ai propus.  

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: Brăduţ Florescu