Totul are un început. Al meu a fost supersonic. În 1976, cînd aveam 5 ani, am primit macheta Tupolev-ului Tu 144 la scara 1/100. De fapt, doar acesta se găsea, cu greu, pe vremea aceea, în magazine.

Într-o zi, tata a venit acasă cu o cutie plată şi lungă care avea desenat pe ea, pe un fond albastru – sugerînd probabil noaptea – un avion. Mi s-a părut atunci că arăta caraghios. Surpriza a venit în momentul în care am deschis cutia împreună cu tatăl meu şi am dat peste ramele din material plastic pe care erau desfăşurate elementele componente ale avionului. Cred că a fost dragoste la prima vedere pentru că îmi amintesc de momentul în care am „scăpat“, la decuparea pieselor, şi de tata, care citea atent instrucţiunile şi încerca să mă tempereze. Nu a mai reuşit nici în următorii 35 de ani s-o facă... Avionul a căpătat formă – ce-i drept, am lucrat în echipaj – în două zile. Seara, înainte de a-mi pregăti ghiozdanul, aşezam avionul uriaş pe suport şi nu mă mai săturam să-i admir formele suple pe care, mai tîrziu, le-am descoperit ca fiind aproape identice cu cele ale singurului model de avion de pasageri supersonic.
A urmat un Antonov 12, apoi un Antonov 24, un Iliuşin 28 etc. Cam toată seria de machete de avioane importate în acele vremuri din RDG. Iar în trei ani reuşisem să adun 25 de avioane, toate la scara 1/100. Din păcate, nu mai am nici unul dintre avioanele din flota copilăriei, dar pasiunea pentru aviaţie şi modelism a durat şi pe toată perioada liceului, cînd părinţii mei erau convinşi că „nu o să ţină“ şi îmi voi începe viaţa departe de virusul aviaţiei. Iar tata nutrea speranţa că îi voi călca pe urme şi voi deveni medic, dar… După 1989 am avut acces la produsele mai multor firme de machete şi m-am orientat către scara 1/72 – pentru aviaţie scara ideală – care oferea detalii suficiente, dar şi posibilitatea de expunere convenabilă a aparatelor, civile sau militare.

Prin vara anului 1991, la intrarea în Muzeul Militar Naţional, se înfiinţase prima consignaţie sau butic, cum era titulatura în acele vremuri, cu machete, de toate felurile. Eram student în primul an cînd marţea, la primele ore, îngroşam rîndul altor nebuni ca mine, de toate vîrstele, care aşteptau momentul deschiderii magazinului. Urma, de fiecare dată, o îmbulzeală mai ceva ca la cozile alimentarelor lui Ceauşescu.

Atunci am constatat că nu sînt singurul virusat şi, într-un fel, m-am consolat că sufeream de o „boală colectivă“.
Nu am făcut parte dintr-un cerc de modelism şi nici nu am avut nevoie de o intervenţie externă pentru a cunoaşte meşteşugurile modelismului. Din acest motiv am optat pentru kit-uri din stiren pentru avioane care necesitau un montaj atent, fără bavuri, iar punctul forte al colecţiei mele constă în diferitele variante ale unor aparate care au fost active începînd din Primul Război Mondial, ajungînd chiar pînă la trei dintre modelele care au participat, în aprilie 2003, la operaţiunea Iraqi Freedom.

De foarte multe ori alegeam teme legate de istoria aviaţiei, de primele aparate de luptă cu reacţie, de Războiul din Vietnam şi de aparatele aparţinînd forţelor beligerante, sau chiar de războaiele din Oriental Mijlociu. Abordam o temă, apoi demaram o documentare asiduă pentru a stabili variantele şi tipurile respective, înmatriculările avioanelor, camuflajul şi cocardele. Pentru asta, consultam revistele Magazin istoric, ca să am o acurateţe asupra înmatriculării, şi nenumărate alte reviste. Ba chiar şi Larousse-ul mi-a fost de folos pentru a stabili drapelele naţionale ale statelor de înmatriculare ale aeronavelor pe care le reprezentam în diorame sau în colecţii. Oricum, nu aveam timp să mă plictisesc şi douăzeci de ani am lucrat mai exact 388 de avioane şi elicoptere la scara 1/72, iar alte 254 aşteaptă încă, neasamblate, în stive, prin cameră, să le vină vremea.

Totul era frumos în lumea modelismului de aviaţie cînd, în 2001, fulgerul a lovit din nou!

Fără să fi cerut sau să fi vrut, am primit cadou, de ziua mea, macheta la scara 1/35 a vestitului tanc german Pzkpfv 6 Tiger. Reacţia mea a fost oarecum de dezamăgire la acest cadou din partea unui prieten care a considerat că „nu există avioane cu care să te surprind, aşa că am încercat cu şenilele“. Doi ani nu m-am atins de „Tigru“, dar în vara lui 2003, cînd evenimentele sociale în viaţa mea nu erau foarte calde şi cînd încercam să găsesc o liană pentru a putea „zbura“ peste jungla urbană, am deschis cutia „Tigrului“ şi am simţit ceva... altceva. Era cu totul altfel decît fusesem învăţat. Acelaşi stiren, aceleaşi instrucţiuni de montaj, acelaşi producător, dar alt produs final. Am început să montez bazîndu-mă pe experienţă, şi în două zile „Tigrul“ a prins formă. Apoi camuflajul şi, în final, am descoperit ce oferă modelismul vehiculelor şi blindatelor, spre deosebire de cel al avioanelor: libertatea de creaţie.

Intrasem într-o lume diferită, care îmi stimula creativitatea şi presupunea un efort de lucru aproape triplu faţă de avioane. Fiecare detaliu, fiecare şenilă trebuiau trecute prin filtre corespunzătoare zonei geografice şi istorice stabilite pentru reprezentarea modelului. Dacă alegeam un tanc panzer 4 F1 din Deutsche Afrika Korps, trebuia să încarc şenilele cu nisip, apoi să corodez vopseaua galbenă, în aşa fel încît să se ghicească stratul gri de vopsea de dedesubt, aplicat din fabrică, sau să aplic filtre şi pigmenţi pentru a reprezenta patina timpului sau urmele de după luptă.

În acest fel am ajuns să îmi împart „campaniile“ pe două planuri: aeronave şi blindate, lucru care a condus inevitabil la o „suprapopulare“ a încăperilor în care am depozitat, înghesuite prin rafturi şi vitrine, exponatele. Spaţiul de depozitare şi expunere este cea mai mare problemă a unui machetist, pe lîngă costurile kit-urilor, dar, mai ales, ale uneltelor şi accesoriilor. Terestrele sînt mult mai uşor de expus decît avioanele sau elicopterele – excepţie fiind cazul în care se propune vreo dioramă. Astfel, cu greu mai fac faţă astăzi dezvoltării colecţiei.

Recomand acest hobby tuturor celor care iubesc tehnica sau sînt atraşi de avioane, de nave sau chiar de banalele automobile.

Acea machetă a Tupolev-ului 144, supersonicul de care eram fascinat în copilărie, m-a dus spre lumea modelismului şi mi-a fost de mare ajutor pentru a înţelege aerodinamica avioanelor şi părţile lor constructive, mai ales atunci cînd, la 35 de ani, am avut, în sfîrşit, posibilitatea de a obţine licenţa de pilot.

Andrei Lucescu este pilot comercial şi realizator al emisiunii AeroShow de pe TVR 2.