În cinema, precum și în celelalte arte și cultura pop (în special cea post-priveşte cerul / regarde le ciel), există o reprezentare romanțată a cerului, o abordare care denotă curiozitate naivă și rareori o utilizare strict pragmatică precum reperul temporal.

Urmînd ideea de a prezenta ceva adesea văzut, însă rareori observat, funcționează și lungmetrajul cineastului american James Benning, un observațional experimental format din zece cadre a cîte zece minute, filmat cu peliculă de 16 mm și care provoacă marele public la o oră și patruzeci de minute de cinema detensionat lipsit de narațiune. Subiectul filmului, cum se face înțeles încă din titlu, este cerul, mai exact cerul filmat în zece ipostaze.

Pentru o artă trecută de o sută de ani și care a cunoscut o evoluție atît de rapidă și complexă cum este cinematografia, propunerea estetică a regizorului american poate părea primitivă, complet în contracurent cu cinema-ul de ficțiune și atipică chiar și pentru cinema-ul documentar. Însă, în interiorul filmografiei lui James Benning, Ten Skies nu reprezintă ceva șocant sau provocator, întreaga operă a regizorului bazîndu-se pe conceptul ce a fost numit plăcerea de a privi vopseaua uscîndu-se. Mai mult, vizionarea acestui film ar fi ideală în format double-feature, alături de 13 Lakes, filmul „pereche“ pe care James Benning l-a realizat în același an.

Activînd în avangardă și experimental, faptul că filmele lui Andy Warhol l-au influențat pe James Benning nu vine ca o surpriză. Însă cinema-ul observațional al lui Warhol se bazează pe cu totul altceva, antifilmele sale observînd subiecte iconice pentru mediul artistic pe care acesta l-a creat prin The Silver Factory și mini-star system-ul Warhol’s Superstars. În Blowjob, Kiss sau Sleep, camera lui Warhol îi observă superstarurile arthouse, iubiții din acea vreme, filmele realizate avînd scopul de a serba celebritatea underground, de a iconiza mai mult artiștii pe care Warhol îi reprezintă și care, la rîndul lor, îl reprezintă pe el. Printr-o simplificare și banalizare a subiectului, se poate spune că cinema-ul observațional al lui Warhol are ca subiect ordinarul care se dorea extraordinar, iar cinema-ul observațional al lui James Benning are ca subiect ordinarul.

Miza lui James Benning este mai puțin glamour. Pe lîngă o provocare pentru marele public care și-a setat standardul de cinema la filme ficționale cu o intrigă și o tensiune cît mai complexe, acesta declară, într-un interviu luat de Danni Zuvela pentru revista Senses of Cinema (Talking About Seeing: A Conversation with James Benning, nr. 33, octombrie 2004), că filmele sale cu peisaje au și un scop activist împotriva războiului. „Mi-a luat 50 de ani ca să mă pot uita la cer în felul ăsta! Eu le numesc tablouri găsite (în engleză, found paintings, o referință la documentarele found footage, în care cineaștii refolosesc material de arhivă descoperit – n.n.). Acum mă gîndesc la filmele mele cu peisaje ca la o artă antirăzboi – sînt despre antiteza războiului, genul de frumusețe pe care o distrugem.“

Astfel, Ten Skies devine un film activist pe două fronturi. În primul rînd, prin structura de antifilm care, chiar și neasumat, se opune formelor și principiilor cinema-ului consumat și agreat de marile mase, asumîndu-și statutul de provocare audiovizuală prin respingerea unor elemente care simplifică vizionarea (personaje, narațiune, cauzalitate etc.). În al doilea rînd, James Benning adaugă miza unui film antirăzboi, subiectul pe care l-a observat el în film fiind deja afectat de această distrugere despre care vorbește cineastul (vezi cadrul în care un nor negru de fum se contopește cu bucata de cer pe care Benning o filmează, creînd aproape o tensiune – împotriva acestei distrugeri, deja parte din cotidian, își poziționează el filmul). 

Călin Boto este student la UNATC, secția Scenaristică și Filmologie.  Este unul dintre coordonatorii revistei Film Menu și scrie pentru publicații online precum SUB25 și Dissolved Magazine.