- interviu cu Dragoş PREDA, vicepreşedinte LSRS -

 

Forumul Educaţiei de anul acesta a adus ceva nou?

Trebuie să menţionez, de la bun început, faptul că nu mai întrezăream, în prima jumătate a acestui an, o a doua ediţie a Forumului Educaţiei din România, fiecare dintre iniţiatorii Forumului fiind prins într-o agendă personală destul de stufoasă. Aşadar, Forumul Educaţiei ediţia a II-a a stat sub semnul providenţei. Totuşi, acest neaşteptat a prezentat şi avantaje: în primul rînd, ne-a permis să nu lăsăm un proiect „să moară“, iar în al doilea rînd, nouă, organizatorilor, ne-a evidenţiat unele aspecte legate atît de organizare, cît şi de piaţa educaţiei din România. Şi iată că, dat fiind o „oportunitate“ de ordin logistic, Forumul Educaţiei ediţia a II-a a fost organizat în mai puţin de o lună şi cu resurse (atît financiare, cît şi umane) aproape de zero. Ne-am dorit încă de la prima ediţie să lansăm acest proiect către toţi partenerii din cadrul sistemului de educaţie din România. Timpul redus ne-a „determinat“, anul acesta, să ne bazăm unii pe alţii – ceea ce a constituit un plus, din punctul de vedere al viziunii organizării evenimentului. Anul acesta, răspunsul extrem de pozitiv şi prompt venit din partea statului – şi mă refer aici chiar la acele organisme, structuri, agenţii ale Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (ANCS, UEFISCSU/UEFISDI, CNRED, ANST, ANPCDEFP etc.) –, cît şi cel din partea ONG-urilor de profil, cu un impact real asupra educaţiei din România ne-a bucurat prin solidaritatea conturată în jurul demersului conjunctural. Însă, din punctul de vedere al promovării evenimentului, timpul şi-a spun cuvîntul, determinînd un anume eşec al acestei ediţii.

 

Care a fost feedback-ul primei ediţii? A avut un ecou puternic?

Nu aş putea afirma că am avut parte realmente de un feedback puternic – dacă ne referim în termeni cantitativi, categoric nu (deşi ne dorim astfel de rezultate, şi anume să trasăm o „hartă“ a actorilor şi proiectelor din sistemul de educaţie din România); în schimb, dacă atacăm problematica din punct de vedere calitativ – însăşi conştientizarea palpabilă, reală, de către părţile constitutive ale sistemului de educaţie, a necesităţii unor dezvoltări integrate, unitare, armonioase, în sensul dezvoltării durabile, a punerii în comun a resurselor, şi aşa drastic diminuate, înspre conturarea unor proiecte cu un impact major – aceasta reprezintă realmente un plus al fiecărei ediţii. Anul acesta participanţii au reiterat apartenenţa Forumului la întreaga comunitate a celor care acţionează în sistemul de educaţie, şi necesitatea ca acest demers să devină unul al tuturor. Iată, aşadar, crezul şi speranţa iniţiatorilor.

 

Ce urmăriţi prin acest Forum?

Aşa cum am mai susţinut, dorim ca acest demers să devină o reţea, o platformă, o comunitate a stakeholder-ilor, a actorilor interesaţi de soarta educaţiei din ţara noastră, tocmai pentru a genera o abordare unitară, eficientă şi sustenabilă a parcursului evolutiv al sistemului de educaţie din România. Nu ne-am propus să reinventăm, să schimbăm, să înlocuim, să revoluţionăm nimic; toate acestea există deja, fiind reprezentate atît de către stat (şi nu fac referire doar la MECTS, ci la întregul aparat de stat), cît şi de către societatea civilă (ONG-uri de tineret, alte organizaţii care dezvoltă programe în domeniul educaţiei sau care sprijină astfel de demersuri etc.), precum şi de mediul privat (beneficiar principal, alături de stat, al rezultatelor parcursului oferit de sistemul de educaţie). Tot ceea ce ne dorim este să devenim cu toţii din ce în ce mai conştienţi unii de ceilalţi, de necesitatea de a lucra întrunit, de a găsi soluţii de pe urma cărora un număr cît mai mare de oameni să beneficieze, de a gestiona împreună, eficient, chiar şi cîteodată printr-o abordare concurenţială (deseori benefică), într-un mod pozitiv, resursele reale ale pieţei educaţiei din România.

Aşadar, anul acesta am abordat teme deschise către publicul larg, precum: studiile în străinătate şi internaţionalizarea studiilor din România, dezvoltarea personală, implicarea responsabilă în viaţa comunităţii şi anteprenoriatul social, cultura organizaţională, exemple de bune practici şi metode alternative/non-formale de predare, rolul reţelelor sociale în educaţie etc.

 

Credeţi că la ora actuală, în contextul în care se deplînge starea învăţămîntului din România, mai putem vorbi de elite în educaţie?

Termenul de „elită“ şi-a pierdut „patina“ necesară pentru a valorifica rolul acestor indivizi în cadrul societăţii. Nu trasarea unui profil va defini o astfel de persoană (aş putea afirma chiar de personalitate), ci trăirea, pasiunea acestuia înspre a dărui, a se dărui – acestea îl (o) vor defini drept elită. Numărul celor care obţin cunoaşterea este din ce în ce mai mare, îndeosebi odată cu liberalizarea tranzitului peste hotare a intelectului românesc. Totuşi, puţini rămîn să trăiască profund acest demers – şi aş enumera oameni precum: Alexandru Ghiţă, Bogdan Kochesch, Daria Dragomir şi întreaga echipă a grupului EDUCATIVA, Tincuţa Baltag şi ceilalţi reprezentanţi ai FDP, Ştefan Pălărie şi echipa Şcolii de valori, Andrei Tarnea, Ciprian Stănescu şi reprezentanţii institutului ASPEN România, ante-mergătorul Marian Stas (LMT) şi cei pe care i-a format, Traian Brumă şi Vlad Atanasiu (CROS), Andrei Popescu şi Vlad Dumitrescu (ANPCDEFP), Monica Gheorghiu, Mirela Horumba, Ramona Păduraru, Alexandra Ştefan, Alexandra Sîrbu, membrii AEGEE România, Dana Alexe, Cezar Haj, Cristina Fit, Andrei Crăciun etc. (ANOSR), Andrei Botez, Loredana Urzica etc. (USR), Adelina Badea, Teodora Zorica etc. (EXCELEZ), Mihail Muşat, Alexandra Dabu (FORCE), şi lista ar putea continua...

 

Elitele studenţeşti se pot forma şi în mediul academic din România, sau educaţia trebuie desăvîrşită totuşi în străinătate?

„Omul sfinţeşte locul.“ Răspunsul ar fi unul relativ, depinzînd de numeroase constante şi variabile. Aşa cum am afirmat cu prilejul unui atelier susţinut anul trecut în cadrul HED (Higher Education Days), organizat de către AEGEE, aş putea afirma, într-un sens kantian, că universitatea şi sistemul de învăţămînt în ansamblul său reprezintă doar instrumente, mijloace înspre formarea plenară a fiecăruia dintre noi; aşadar, depinde de fiecare dintre noi să devenim cît mai conştienţi de aceste aspecte şi să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a valorifica la maximum fiecare experienţă. Totodată, cu prilejul unui alt atelier – în cadrul tîrgului motivaţional EXCELEZ –, am afirmat faptul că, prin schimbarea mediului, printr-un contact transdisciplinar, transcultural, printr-o pleiadă de experienţe variate, omul se rafinează, sculptînd parcă în sinele său, spre desăvîrşirea unei capodopere. Am întîlnit elite studenţeşti atît în ţară, cît şi alţii care au ajuns să se împlinească peste hotare – totuşi, abordînd chestiunea de faţă printr-o viziune macro – un element tinde să rămînă constant: cu toţii am plecat de aici – acest fapt ne defineşte drept comunitate.

 

Vorbind de sistemul Bologna, avem studenţi străini dornici să înveţe în facultăţile din România?

Zîmbesc, deoarece îmi aduc aminte cu plăcere de discuţiile avute cu Alex Ghiţă – un om pentru care am tot respectul, pentru valoarea şi rolul său în dezvoltarea pe forţe proprii a modului de abordare a educaţiei din România. Ideile revoluţionare pe care le lansa nu reprezentau doar soluţii pentru perioada dificilă pe care o traversăm, ci şi pentru o dezvoltare continuă şi naturală a învăţămîntului românesc. În perioada ante-decembristă, oficiile diplomatice promovau, printre altele, sistemul de învăţămînt din România. Este adevărat, nu concurăm realmente cu sistemul ţărilor din vest, dar de ce să nu îndrăznim, dacă tot exportăm atîta substanţă cenuşie? Lumea întreagă trece prin prefaceri profunde, la fel şi abordarea educaţiei – acum ni se mai dă o şansă pentru a recupera anii pierduţi. Şi avem cu ce!

Interacţiunea sistemului de învăţămînt din România cu tineri capabili, veniţi din creuzetul altor culturi ar duce, de asemenea, la o dezvoltare reală, naturală şi sustenabilă a sistemului de educaţie românesc.

Totodată, vorbim de criză, de resurse drastic diminuate etc. – deschiderea pieţei educaţionale din România, pentru a reaminti în mod profan de soluţiile propuse de Alexandru Ghiţă, ar aduce sume substanţiale la bugetul de stat, sume pe baza cărora s-ar putea oferi salarii mai bune şi am putea trasa o arhitectură a infrastructurii sistemului de învăţămînt din România, adecvată timpurilor prezente.

 

Care sînt programele LSRS şi cum investeşte această organizaţie în educaţia din România?

LSRS investeşte atît ca organizaţie, cît şi prin activitatea individuală a fiecăruia dintre membrii ei – investim prin noi înşine. LSRS a revelat şi s-a revelat sieşi; într-o lume a formelor, a regulilor redundante, Liga s-a definit de la început pe o structură bine trasată, pe baza unei observaţii fine, deşi juvenile, nu doar a unei nişe, dar a unei nevoi de ansamblu a societăţii româneşti; totuşi, organizaţia s-a modelat treptat de personalităţile care au fost atrase de ecoul său; iar în demersul de autodefinire, se întrepătrund atît forma cît, îndeosebi, fondul, modelînd reciproc organizaţia şi membrii. Programele dezvoltate sînt cel mai bun exemplu, atît în ceea ce priveşte investiţia făcută pe piaţa educaţiei din România, cît şi înspre consolidarea noastră, ca o comunitate. În acest sens aş enumera proiectul de Mentorat, Experience Sharing, Caravana Gala LSRS 2011, Conferinţa „Dezvoltare Durabilă la Marea Neagră“, Business Consulting Case Competition Event (BCCSE). Avem şi cîteva proiecte de viitor: Recunoaştere şi Recompensare, Schimbări Legislative, Academic, Dezvoltarea României.

Pe scurt, motto-ul LSRS: schimbarea nu vine din afară, schimbarea înmugureşte în sinele nostru şi se propagă la nivelul întregii comunităţi, prin noi înşine! Educaţia înseamnă cultivare şi, numai cultivînd un astfel de spirit, putem să însămînţăm roadele generaţiilor următoare!


a consemnat Stela GIURGEANU