Tatăl meu își dorea să fiu stewardesă. Sau cel puțin așa spunea de multe ori cînd eram eu mică. Am crescut cu visul ăsta al tatălui meu, cu proiectarea asta a idealului feminin. Eram un copil foarte frumos și isteț și nimic nu m-ar fi putut opri să fiu stewardesă, această ființă încîntătoare și mai presus de orice altă ființă feminină.

Cînd aveam 3-4 ani, tata a lucrat un an în Libia. Era printre puținii adulți pe care îi cunoșteam care zburaseră cu avionul. Poate chiar singurul. Lucrase ca asistent medical pe un șantier de acolo. Nu făcea mai nimic, viața îi era ușoară, dar îi era tare dor de noi și, deși cele cîteva mii de dolari cu care s-a întors erau foarte mulți bani, nu a mai vrut să își prelungească contractul. Pentru mama, prima dată a fost anul trecut, 38 de ani mai tîrziu, datorită verișoarei mele care i-a dăruit o excursie la Paris, deși acum nu mai trebuie să fii bogat sau să ai un statut special ca să zbori cu avionul, ca atunci cînd a făcut-o tata, în ’81. Eu am zburat prima dată la 23 de ani și tot atunci a fost prima dată cînd am ieșit din țară. Nu mai fusesem nici măcar într-o țară vecină, ceea ce după ’89 era foarte la îndemînă. Aveam 12 ani la Revoluție. Am plecat 11 ani mai tîrziu direct în America, prima țară străină pe care o vedeam. Cu binecunoscutul program pentru studenți, Work&Travel, care mi-a permis să primesc o viză de trei luni în SUA și să am avionul plătit, ceea ce pentru vremea aia era o mică avere.

Am tot studiat de atunci, la fiecare călătorie, stewardesele. Niște femei ca oricare altele, obosite, străduindu-se să zîmbească și cînd nu au chef, să nu se strîmbe cînd pasagerii zic sau fac vreo idioțenie, nevoite să stea în picioare mai mult decît e confortabil, probabil, cu ore de zbor istovitoare, în niște uniforme de multe ori urîte. Spre deosebire de imaginea de prințese pe care le-o atribuia tata, eu le văd mai degrabă ca pe niște servitoare destul de chinuite. Categoric, nu mi-ar fi plăcut să fiu stewardesă. Urăsc uniformele, regulile, nesomnul, idioții. Dar pînă să ajung la concluzia asta m‑am simțit cumva vinovată că nu am putut împlini visul tatălui meu.

Pe la 13-14 ani a devenit clar că nu voi mai crește. Deși pînă la 11 ani fusesem printre cele mai înalte din clasă, m-am oprit brusc la 1,57 m. Toată lumea era dezamăgită, cel puțin așa percepeam eu, și eu eram dezamăgită, evident. Ce păcat, copilul nu mai crește și nu mai îndeplinește standardul de frumusețe. La vîrsta aia ești copleșită oricum de schimbările bruște ale corpului tău, cu care trebuie să te obișnuiești și pe care trebuie să înveți să le accepți. Sîni care te rogi să nu mai crească pentru că te incomodează și pe care îi turtești cît poți cu un maiou strîmt peste care pui un tricou larg, ca să se vadă cît mai puțin. Sau dezvoltarea musculaturii, care nu îți place, pentru că ai văzut la concursurile de miss, la primele televizoare color la care ai avut acces, la fetele alea cu picioare lungi pe care le admiră toată lumea, că nu li se distingea nici un mușchi, deci asta trebuie să fi fost frumusețea. Sau părul îngroșat de pe picioare, ca să nu mai vorbim de cel de pe axile sau pubian, care te fac să te simți un extraterestru. Peste toate astea, o percepție negativă venită din exteriorul tău conform căreia, dacă nu ai crescut „destul“, ai un fel de handicap, e devastatoare. Am învățat foarte tîrziu să îmi accept corpul și asta mi-a afectat încrederea în mine, deși acum mi se pare că am pierdut o grămadă de timp în care aș fi putut să mă iubesc sau măcar să mă simt bine cu mine.

Dar, dincolo de asta, mă întreb acum în timpul unui zbor oarecare: care-i treaba cu limitele de înălțime? De ce o fetiță, altfel cu toate calitățile, trebuie să crească cu ideea că este un rebut dacă nu atinge anumite standarde fizice arbitrare? De ce poți participa la un concurs de miss doar dacă ai 1,70 m? De ce nu poți fi stewardesă și sta la dispoziția pasagerilor, dacă asta îți dorești, dacă ai orice înălțime, atît timp cît treci toate testele care implică munca ta? De ce acceptăm asta și contribuim la înrădăcinarea unor așa-zise norme ale frumuseții care nu pot fi discutate? De ce o femeie și mai ales o adolescentă sau o tînără trebuie să învețe să se simtă frumoasă făcînd un efort să învingă etichetări fără rost?

Acum vreo douăzeci de ani, cînd am văzut What Dreams May Come (O iubire fără sfîrșit), cu Robbin Williams, la asta m-am gîndit. Nu mai rețin toate detaliile, dar știu că m-au impresionat și urmărit multă vreme imaginile și ideea filmului. Îmi amintesc că moare toată familia, iar tatăl pornește în căutarea copiilor și a soției în cealaltă lume. Raiul și iadul capătă formele visurilor personajelor. Fiecare membru al familiei are altă înfățișare decît în viața de pe pămînt, iar fetița este întruchipată în această lume din viața de dincolo de o stewardesă asiatică, zîmbitoare și senină, pe care tatăl ei o admirase într-o călătorie.

Tata a murit acum 12 ani, cînd eu eram însărcinată. Fetița mea e acum preadolescentă și încerc cît pot să nu proiectez  în ea nici un ideal, fizic sau de orice alt fel. Nu vreau să ajungă la un liceu sau la o facultate anume sau să aibă vreo meserie anume, ci doar să fie fericită și bună. Și sper să mă creadă cînd îi spun că e perfectă așa cum este ea, deși acum i se pare că e prea înaltă și că are niște picioare ciudate (are 1,71 m și poartă 41 la pantofi). Mi-ar plăcea tare mult, totuși, să mă întîlnesc cu tata, în chip de stewardesă sau în orice alt chip.

Foto: wikimedia commons